Suferinţa, încercările, dramele apropie de cer, înlesnind transcendenţa. Iarna e timpul celor mai lungi călătorii interioare. După cincizeci de ani, inima devine cord. Orice viaţă e, în esenţă, reaşezare perpetuă, veşnică proiecţie spre ceva neatins, un vis, o năzuinţă, un miraj.
Neistovita suferință se revarsă, inundând mediul, încât «jale duce Murășul și duc tustrele Crișuri», «fluturii sunt mai sfioși», «roua trandafirilor» se convertește în lacrimi. Miracol al artei, din propozițiile de o simplitate primară emană fluidul unei melancolii extraordinare.
(Despre Octavian Goga)
Ce aș schimba din trecutul meu?! Cred că l-aș schimba de tot! Aș schimba tot! În primul rând… mi-aș alege altă profesie. De fapt, intenția mea primă a fost spre medicină. Și am regretat totdeauna că nu am făcut medicina, fiindcă eu cred că aș fi fost de foarte mare folos. În primul rând pentru că îmi este foarte milă de tot ce este viață. Mie mi-e milă și să rup o floare. Pentru că știu că și ea suferă. Nu se poate, dacă sunt celule vii, să nu le doară. De asta v-am spus că, atunci când iți iei un animal în casă, îți iei durere.
Ea nu credea, de exemplu, că o plantă ar avea o viaţă sufletească deosebit de complicată. Cum să-şi închipuie că o floare de clopoţel ar fi putut avea probleme în viaţa ei sentimentală, să sufere de iubire neîmpărtăşită ?
(Lumea Sofiei)
Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.
Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.
Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.
Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.
Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.
Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!…
(Contraste)
Cu cat mai perfect este un artist, cu atat mai separati vor fi in el omul care sufera si mintea care creeaza.
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Scriu, de exemplu: “Noaptea se clatină
şi stele albastre clipesc în departare.”
Vânturile nopţii se răsucesc pe cer şi cântă.
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Am iubit-o – iar uneori şi ea m-a iubit.
În nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Am sărutat-o iar şi iarăşi sub cerul înstelat.
Uneori ea mă iubea, iar eu, de asemenea, o iubeam.
Cum ar fi putut cineva să nu-i iubească ochii mari şi adânci?
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Să simţi că nu o mai ai. Să simţi că ai pierdut-o.
Să asculţi noaptea imensă, fără ea mai imensă –
Iar versurile cad în suflet ca roua pe păşune.
Mai contează că versurile mele nu o pot reţine?
Noaptea se clatină, iar ea nu este aici cu mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu suferă că a pierdut-o.
Privirea mea o caută, tânjind s-o ajungă din urmă.
Inima mea o caută, iar ea nu este lângă mine.
Aceeaşi noapte albind aceeaşi mesteceni.
Noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cât de mult am iubit-o….
Vocea mea a încercat să-însoţească vântul, să-i atingă auzul.
Este a altuia. Va fi a altuia. De asemenea, săruturile mele de atunci.
Golul care a devenit. Trupul ei strălucitor. Ochii nemărginiţi.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate o iubesc.
Dragostea-i scurtă, iar uitarea este mult prea lungă.
Pentru că în nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i împăcat că a pierdut-o.
Spun asta, chiar dacă ar fi ultima suferinţă pe care o îndur,
Iar acestea ultimele versuri pe care le scriu pentru ea.
(În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri)