Când iubeşti, eşti tânăr totdeauna,
treci cu fruntea sus, încrezător,
iei în braţe şi opreşti furtuna,
duci pe umeri visul tuturor.
Când iubeşti, eşti bun, eşti-nalt, eşti tare.
Aperi cu putere orice legi:
nu faci răni, te-apleci la fiecare.
Rupi din tine suflet şi le legi.
Când iubeşti, ţii căile măsurii.
Peste toate treci fără dureri.
Nu ascunzi, nu jefuieşti ca furii,
dai orice, fără nimic să ceri.
Când iubeşti, oricărui i te dărui,
dai în lături toate şi le poţi…
doar cu vorba şi cu gândul nărui
și te-arunci în luptă pentru toţi.
Dacă Maurice ar fi fost aici ți-ar fi spus că plăcerea fizică nu este decât o plăcere; poate ceva mai mare decât celelalte, dar, oricum, o plăcere ca oricare alta. El ți-ar spune că nu reprezintă decât un aspect – și nu cel mai important – al relației pe care o numim iubire. Ți-ar spune că lucrul esențial este adevărul, încrederea care se stabilește între doi oameni, două suflete, două spirite… cum vrei să-i spui. Că adevarata infidelitate este cea care ascunde infidelitatea fizică. Pentru că lucrul care nu trebuie să existe niciodată între doi oameni, care și-au oferit unul altuia dragostea, este minciuna.
(Magicianul)
Prea multe păsări cardinale
Între iluzii se rotesc,
Contaminînd cu ascensoare
Misterul nostru pămîntesc.
Îmbătrînim de fericire
Într-o mansardă fără flori
Dresînd păpuşi fără adresă
Pentru serbările din zori.
Visăm frumos aceeaşi moară
Ascunsă-n tragicul bufon
Şi măcinăm aceleaşi lacrimi
Când dau părinţii telefon.
Sîntem lucizi pînă la sînge,
Nedespărţiţi pînă la cer
Şi nici nu ştiu după iubire
Ce se cuvine să-ţi mai cer.
E prea frumos la tine-n suflet,
E prea tîrziu la mine-n gînd,
Împărtăşim aceeaşi taină,
Dar nu se ştie pînă cînd.
Cuvintele îşi pierd căldura
Într-un sărut de protocol
Şi tot mai vinovate păsări
Dau eşafoadelor ocol.
Sub fruntea mea se face noapte,
În ochii tăi se face zi
Şi renunţăm să mai cunoaştem
Ce stele ne-ar putea păzi.
Pecetluim cu definiţii
Aceste stranii convorbiri,
Rememorînd la despărţire
Balada blondelor iubiri.
(Balada blondelor iubiri, vol. Înalta fidelitate, 1977)
Viaţa fiecăruia dintre noi nu este decît o mai scurtă sau o mai lungă Trecere: de la o zi la alta, de la un an la altul, de la o vîrstă la alta.
Din loc în loc împodobim această Trecere cu nume de Sărbători, unele doar ale noastre, altele ale tuturor…
Măcar atunci, cînd peste sufletele noastre trece în zbor cîte o Pasăre nemuritoare, să încercăm să fim mai buni unii cu alţii, mai apropiaţi unii de alţii, mai fericiţi, mai bucuroşi, mai omenoşi împreună.
Măcar atunci, cînd peste amintirile noastre se-aşterne roua unui Timp Nou, să ne gîndim că doar Iubirea ne poate face Trecerea mai uşoară, mai frumoasă, mai adevărată şi, de ce nu, mai înaripată.
O carte cu adevărat sublimă este tot atât de rară ca şi un om fără răutate în suflet. Omul fără răutate este un sfânt, iar cartea sublimă este o capodoperă.
(Voluptatea de a scrie)
Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!
Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.
Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet
Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.
Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.
Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!
Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-ţi moaie guşa sfântă?
Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?
Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?
(O privighetoare)
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
îmi place s-o luminez în amurguri.
(Spovedania unui huligan)
Simplitatea înseamnă să fii deschis în fața celorlalți
Și ne este atât de greu să fim noi înșine cu ceilalți.
Ne este teamă să nu fim înțeleși greșit, să părem fragili,
să ne vedem la mila celor ce se află în fața noastră.
Nu ne expunem niciodată.
Pentru că ne lipsește puterea de a fi oameni,
cea care ne face să ne acceptăm limitele,
cea care ne face să le înțelegem, dându-le sens și transformându-le în energie,
în forță chiar.
Îmi place simplitatea care se însoțește cu smerenia.
Îmi plac rătăcitorii.
Îmi plac oamenii care știu să asculte vântul pe propria piele,
să simtă mirosul lucrurilor,
să le capteze sufletul.
Cei a căror carne este în contact cu carnea lumii.
Pentru că acolo există adevăr, acolo există blândețe, acolo există sensibilitate, acolo există încă iubire.
(Simplitatea)
© CCC
O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseși, mi se pare,
N-aș mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!
De vină tu ești, deci, deși
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde ști
Că tu ai rupt logodna, poate.
Mi-era, ca și al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. –
Azi, altuia îi ești femeia!
Aș fi în stare să-i zdrobesc
Și liniștea și fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc, regret
Nu-l pot urî – așa mi-e firea!
De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, și sânger!
Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!
(…)
Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceată zgomotoasă
(Pe gânduri, aș înnebuni!)
Încerc sa uit tot ce m-apasă.
Dar chiar așa, câte un gând
Se mai strecoară prin beție, –
Și diavolii m-ar plânge – aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!
(Unei doamne)