Eu nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?
(Vei plânge mult ori vei zâmbi?)
Setos iți beau mireasma și-ți cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: “Mi-asa de dor de tine!”
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic,
parc-as fi pribeag pe-un alt pamânt.
Femeie, ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea – vesnicii.
(Dorul)
Fiecărui suflet îi aparţine altă lume; fiecare suflet este pentru alt suflet o lume ascunsă.
(Așa grăit-a Zarathustra 3, 317)
Educatia este, pur si simplu, sufletul unei societati, transmis din generatie in generatie.
Condeiul este limba sufletului; dupa cum au fost conceptele cu care a fost hranit, asa vor fi si scrierile.
Creaţia înseamnă suflet. Dacă cineva m-ar întreba în ce constă sensul vieţii, i-aş răspunde fără să ezit: – În căutarea creatoare. A te apropia de ea înseamnă a te întâlni cu propriul tău suflet.
Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul.
A fost un trubadur odinioară
Ce s-a-ndrăgit de-o castelană; dar
Închisă-n turnul ei de fildeș rar,
Frumoasa lui zăcea ca o comoară.
Atunci și-a-ntrupat într-o vioară
Întregul sufletului său amar
Și l-a trimis iubitei sale-n dar,
Lăsându-se de dragul ei să moară.
Te-ascult cântând un tainic menuet…
Și-mi pare că fantasticul poet
Și-a-ncredințat vioarei tale rana;
Te-ascult cântând cu gândul în trecut
Și-mi pare că suspină castelana
De dorul trubadurului pierdut.
(Unei violoniste)
Să lupt cu vraja-ţi am voit
Prea îndelung, frumoasă vară;
Azi, inima-mi s-a îmblânzit,
Plăcerea-n vinele-mi coboară.
Mă-ndrept spre liliac, pe drum
Şi sub castanul ce-nfloreşte,
Aş vrea parcă să spun: «Acum
Nimica nu mă mai opreşte!»
O vrajă mă-nfioară: sus,
Lin tremurând, un nor văd parcă;
Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,
Alunecă precum o barcă.
Un tren – o ce plăcuţi fiori…
Când vocea-i în văzduh irumpe,
Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;
Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.
Un suflet tânăr, ah, aş vrea,
Cu mine-n seara prea frumoasă…
Ar respira sfârşeala mea,
Ca salcia mai romanţioasă.
I-aş spune: « Vezi, nu tu mă ţii,
Ci doar ispita nopţii, toată;
Ea m-a schimbat, de parc-aş fi
O porumbiţă însetată.
Biet copilandru,-aleanul greu,
Tot aurul ce-l port în sânge,
Tristeţea sufletului meu
Doar nopţii singure-mi pot plânge.
Copacii-au simţuri şi râvnesc,
Iar noaptea-i, vai, neputincioasă;
Suspinele-i se risipesc
În bolta fumurie, joasă.
Văzduhul, vezi, e înflorit.
O, taci, pe tine te vreau doară;
Vreau ochiu-ţi împăinjenit…
Un suflet fii, ce se-nfioară.
Un strigăt lung, necontenit.
Şi plângi, copilul meu iubit!
(Seară romantică)