Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi-ţi răsfiră-n soare, şi-ţi răsfiră-n vânt
Paginile-n care, peste-albastru-ţi cânt,
Şi-a cernut tăcerea pulberea-i cernită…
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi mă-nvaţă iarăşi cântul bunei veşti,
Să mi-l cânt, cum cântă florile-n fereşti,
Oglindită-n geamul larg deschis în soare…
Dorul meu,
În suflet mi-a crescut o floare!
Apăr-o de vânturi şi dă-mi viers s-o cânt…
Dorul meu,
În geamul larg deschis în vânt
Cântă astăzi viaţa, cântă-nfiorată,
Cald ca nicăieri, sfânt ca niciodată!
(Cântă astăzi viaţa)
Vântul trece lin, uşor
Printre arbori şi deodată
C-un parfum îmbătător
S-a umplut pădurea toată.
Florile din jur se-ntreabă:
– Poate vine-n ospeţie
Vreo zeiţă de la îngeri?
Să ne-mbete, cine ştie?
– Nu, răspunde-nfumurată,
Îndreptând capul spre soare
Floarea care printre flori,
Este-n codru cea mai mare.
Nu e alta-aici ca mine
O zeiţă sunt doar eu!
– Ah, îi zice atunci pădurea,
Ai miros urât şi greu.
Eşti tu mare, eşti ghimpoasă,
Dar zeiţă-i altă floare
Uite-o colo subţirică,
Gingaşă, fermecătoare.
Stă cuminte, stă în umbră,
Aplecată spre pământ,
Lacrimi albe, mici, rotunde,
Clopoţei de-argint în vânt…
Ea e floarea, ea-i zeiţa,
A-nflorit întâia oară.
Ne-a adus parfum ceresc
Şi-i vom zice… Lăcrămioară.
(Lăcrămioara)
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec și viu.
În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.
Veni pe aripă de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma bătrânul pământ
Își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește mereu.
Îl spună pârâului unde
Îl cântă tot sufletul meu.
O floare albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze bogate spre noi
și fă să răsară-n grădină
frunzișul, pe arborii goi.
(Primăvara)
Să te asemăn cu o zi de vară?
Tu eşti mai dulce şi surâzi mai blând!
În Mai e vânt şi mugurii-i doboară
Şi timpul verii trece prea curând.
Cerescul ochi e, uneori, fierbinte
Şi-ades umbrită-i geana lui de foc,
Căci de frumos frumosul se dezminte
Și-ntâmplător şi-n al schimbării joc.
Dar vara ta nu va păli vreodată
Căci frumuseţea-i veşnic anotimp;
Nici moartea s-o umbrească n-o să poată
Când vers etern o-nalţă peste timp.
Cât va fi suflet, văz şi versul meu,
Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu.
(Să te asemăn cu o zi de vară?, Sonet XVII)
(Traducere Neculai Chirica)
O, frumusetea-i mai fermecatoare
Cand adevaru-i este nestemata!
Si trandafirul mai frumos ne pare
Cand prin mireasma-i dulce ne imbata.
Macesul are floare si mai vie
Ca trandafirul, dar parfum, deloc;
Ca el e plin de spini si se mladie
Cand vantu-i prinde mugurii in joc.
Dar la maces frumosul e-o parere;
Cand piere la o margine de drum,
Il uita toti. Si trandafirul piere,
Dar lasa-n urma dulcele-i parfum.
Si frumusetea ta va trece, dar
Ii voi filtra prin vers inaltu-i har.
(Sonetul LIV / 54)
I.
Toţi norii spoveditu-s-au pământului:
Locul lor un alean al meu l-a luat.
Iar când părul meu a-nceput să ducă dorul
Unei mâini fără păreri de rău,
M-am strâns într-un nod de durere.
II
Clipa e dusă pe gînduri înserând,
Fără amintiri,
Cu copacul ei mut
Către mare,
E dusă pe gânduri înserând,
Făr-o bătaie de aripi,
Cu chipul neclintit
Către mare,
Înserând,
Fără dragoste,
Cu gura neînduplecată
Către mare…
Iar eu, în liniştea ce-am prins-o în năvod.
III.
După amiaza
Si imperiala lui însingurare
Şi tandreţea vânturilor sale
Şi aura sa cutezătoare,
Nimic să nu vină, Nimic
Să nu plece,
Toate frunţile libere,
Iar ca sentiment, un cristal.
(Clima absenței)
(Traducere de Victor Ivanovici)
Rătăceam precum un nor singuratic
Ce plutește în înălțimi peste dealuri și văi,
Când, deodată, am văzut o mulțime,
O puzderie de narcise aurii;
Pe lângă lac, pe sub copaci,
Unduindu-se și dansând în adierea vântului.
O mare de flori ca stelele ce strălucesc
Și sclipesc de-a lungul Căii Lactee,
Se întindeau în rânduri nesfârșite
De-a lungul marginii unui golf:
Zece mii am văzut dintr-o privire,
Unduindu-și corolele în dans sprințar.
Valurile din jurul lor dansau; dar ele
Întreceau în frumusețe strălucirea valurilor:
Un poet n-ar putea fi mai încântat,
Decât într-o astfel de însoțire însuflețită:
Le-am privit – le-am privit îndelung – și m-am gândit
Ce comoară de frumusețe mi-a oferit acest spectacol:
Adesea, când mă-ntind pe pat,
Fără să mă gândesc la nimic sau meditând,
Ele strălucesc în acel ochi interior
Care este fericirea singurătății;
Și apoi, inima mea e copleșită de plăcere
Și dansează cu narcisele aurii.
(Rătăceam precum un nor singuratic / I Wandered Lonely as a Cloud)
Copyright © CCC Published on: Apr 8, 2019
Fiecare om isi are sufietul lui, pe care nu poate sa-l amestece cu altul. Doi oameni se pot indrepta unul catre celalalt, pot vorbi unul cu altul si pot fi foarte apropiati. Dar sufletele lor sunt ca niste flori, fiecare a prins radacini in locul lui si nici unul nu poate veni la celalalt, altminteri ar trebui sa-si paraseasca radacina si asta nu poate s-o faca. Florile isi imprastie mireasma si samanta pentru ca doresc foarte mult sa fie impreuna; dar floarea nu poate face nimic pentru ca samanta sa ajunga la locul potrivit, acest lucru il face vantul, iar acesta vine si pleaca mereu cum si cand ii e voia.
Absenta este pentru iubire ca vantul pentru foc: pe cel mic il stinge, pe cel mare il invapaiaza.
Spui ca iubesti ploaia, dar iti iei umbrela cand te plimbi prin ploaie. Spui ca iubesti soarele, dar cauti umbra cand soarele straluceste. Spui ca iubesti vantul, dar cand bate vantul, inchizi fereastra. De aceea, mi-e teama cand spui ca ma iubesti.
© CCC