Citate de Franz Kafka

După o călătorie în timpul verii, în Elveția, care a fost bogată în experiențe, am început să scriu. La început, urmăream descrieri ale naturii și ale vieții oamenilor până când, odată cu trecerea anilor, descrierea omului a devenit interesul meu principal. © CCC

Nu trebuie sa iesi din camera. Ramai asezat la birou si asculta. Nici macar nu asculta, doar asteapta. Nici macar nu astepta, stai linistit si singur. Lumea ti se va oferi de buna voie, sa o descoperi in adevarata lumina, nu are incotro. Se va rostogoli nestavilita la picioarele tale.

Fiecare scrie, nu pentru ca vrea, ci pentru ca nu poate altfel.

Scrieti repede, fara subiecte preconcepute, suficient de rapid pentru a nu putea retine nimic si pentru a nu fi tentat sa va recititi.

Fac acelasi lucru ca si Montaigne, dar cu un scop total diferit fata de al sau: caci el nu-si scria Eseurile decat pentru altii, iar eu imi scriu reveriile doar pentru mine. (Reveriile plimbaretului singuratic) © CCC

Nu știu dacă acesta este elementul cel mai valoros, dar dorința mea e să scriu cât mai exact despre mine însumi, știind că dacă nu mă trădez pe mine, în același timp mă simt foarte apropiat de cititori. Nu vreau să mă consider o excepție. Adică să scriu ca un om obișnuit, ca și cum ar scrie un om de pe stradă despre viața lui și pe care citindu-l, ceilalți se recunosc.

Eram gospodină, așa că am învățat să scriu în timpul liber și nu cred că am renunțat vreodată la asta, deși au fost momente când am fost foarte descurajată pentru că am început să văd că poveștile pe care le scriam nu erau foarte bune, că aveam multe de învățat și că era o muncă mult, mult mai grea decât mă așteptam. © CCC

Mi-am petrecut viata incercand sa ma apar de dorinta de a-i pune capat.

Scriu în franceză pentru că mama mea, născută Mavrocordat, s-a căsătorit cu Lahovary, iar în urma pierderii unui copil și-a părăsit conacul din România, stabilindu-se la Paris, când aveam doar cinci ani. Așa se explică de ce limba în care îmi exprim gândurile este franceza. Sunt convinsă că asta nu poate aduce decât beneficii unui scriitor de origine română. Scriind într-o limbă universală, poți fi tradus și citit în întreaga lume, facilitând astfel cunoașterea spiritului autohton de către cei care nu îți cunosc limba. Și cred că toți aspirăm la universalitate...” („O oră cu Prințesa Martha Bibescu”, Ilustrațiunea română, 2 (An VIII): 15, 5 ianuarie 1936) © CCC

M-am născut pentru a călători și a scrie versuri. © CCC

Scriitorul original nu este cel care nu imita pe nimeni, ci acela pe care nimeni nu-l poate imita.

Sa o scriu mi-a luat trei luni; sa o concep - trei minute; sa adun informatiile - intreaga viata.

Tocul este grafitul seismografic al inimii. El poate inregistra cutremurul de pamant, dar nicidecum nu-l poate prezice.

A scrie inseamna intotdeauna a tainui ceva astfel incat sa poata fi descoperit.

Scria dintr-un joc mecanic, ca să reflecteze în singurătate asupra propriilor lui greşeli, se iluziona că nu „creează”, deoarece creaţia, chiar dacă duce la eroare, are loc întotdeauna din iubire pentru cineva care nu suntem noi înşine. (Pendulul lui Foucault)

„Cred că n-am îmbătrânit degeaba” Am început să scriu din dorinţa de-a le comunica semenilor mei ceva din gândurile mele, mai întâi şi-ntâi românilor, de-a le oferi ceva din sufletul meu, ştiind că avem, majoritatea, aceleaşi ofuri. N-am aspirat să mă văd tradusă în limbi de circulaţie (deşi am fost tradusă în ungureşte şi în slovenă; «Rămas bun casei părinteşti» şi «Arta conversaţiei»), ştiind că pe beneficiarii unor asemenea limbi nu-i doare ce ne doare pe noi, românii. Oricine şi-ar vrea cărţile traduse în milioane de exemplare, în limbi de circulaţie. Dar important este, în primul rând, impactul asupra cititorului limbii tale. Eu, înainte de orice, sunt româncă. E firesc să mă adresez românilor. «Muză» mi-a fost viaţa, cu multele ei necazuri şi cu puţinele ei bucurii. Impulsul esenţial: cele trei virtuţi creştine – credinţa, speranţa, iubirea. Câtă iubire e, atâta viaţă e. Iubirea cu acea importantă componentă a ei: mila. Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu: să râd, să plâng? Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede… Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil. Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea… «Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?». (…) Trecerea timpului o simțeam cu totul altfel în trecut, mi se părea că mai e multă vreme înainte. Nu m-am obișnuit cu ideea că ce a fost mult a trecut și ce a rămas e puțin, chiar foarte puțin. Înaintarea în varstă o simt ca pe o povară fizică, pentru că, ce este drept, balamalele se uzează odată cu vârsta, poate nu la toata lumea, dar și cu asta mă consolez, îmi spun că asta este. Undeva în Vechiul Testament se spune ca vârsta omului este 70 de ani, cei mai în putere ajung la 80 și tot ce urmează după 80 ar fi chin și durere. Atunci, am bunul simț să mă uit în buletin să văd câți ani am și să nu mă mai plâng. În fiecare perioadă a vieții mele s-a întâmplat ceva care să mă facă să nu doresc să mă mai întorc. Mâine, dacă ar veni Dumnezeu și mi-ar spune: „Vreau să te mai fac de 15 ani”, aș zice: „Doamne, mulțumescu-Ți Tie, du-Te la altul!”. (…) Am debutat târziu: la 37 de ani. Am avut, zic, destulă minte, să nu mă ameţesc de succes, succes care uneori, venind prea devreme, îţi poate lua minţile. Nimic nu m-a clintit niciodată din ideea unei vieţi la distanţă de coterii, de grupuri unde fiecare îl declară genial pe fiecare. Am crezut totdeauna că destinatarul, cititorul, poate fi considerat cu suficientă minte ca să-şi facă singur o părere despre autor. Când scriu, nu mă gândesc nici să supăr neapărat pe cineva, nici să fiu pe placul cuiva. Spun ce am de spus şi-atât. Mi s-au republicat cărţi scrise până în 1989. N-am schimbat nici măcar o virgulă. N-am avut nevoie să-mi întorc cojocul, fiindcă de când mă ştiu îl port pe-o singură faţă şi-aceea neconjuncturală.

21 mai 2007

Discurs la primirea Trofeului Fundatiei Dignitas pentru Excelenta

Ieri, încă mai era printre noi...  (12 mai 2021)

Nimic nu este mai plin de satisfacții decât întâlnirea cu oamenii, să primești complimente și să știi că ceea ce ai scris are ecou în viața cititorilor. (Interviu, martie 2006) © CCC

Ultimul lucru pe care-l afli scriind o carte este cu ce trebuie sa incepi.

Cei care stiu sa vada, vad pretutindeni semnele unei atotputernice Intelepciuni.

Între multe alte lucruri, tu erai pentru mine și o fereastră prin care puteam privi străzile. Singur, n-aș fi putut. (Scrisori către Milena)