Citate despre Cultura

Cel dintai capitol din credo-ul meu este ca savarsesti o crima impotriva culturii, daca te impodobesti cu ea din lux si nu o asimilezi din necesitate organica.

Cine a iesit din cultura fara vointa, fara suflet, fara bunatate, fara iubire de aproape, fara delicatete, mai bine sedea acasa.

În momentul de faţă, mai bine zis în ultimii doi ani, am ţinut câteva conferinţe tinerilor de la Iaşi, de la Alba Iulia, unde am vorbit de trei ori, arătându-le ce înseamnă valoarea unei culturi naţionale, ce importantă este pătrunderea în aceste valori, ce preţ are înţelegerea continuităţii. Pentru că aici văd eu un punct negru, foarte periculos. Nu mai pricepe nimeni necesitatea continuităţii în cultură. Cultura e alcătuită, nu?, din etape. Fiecare cultură naţională este alcătuită din etape. Fiindcă eu nu mă refer la globalizare. Globalizarea în materie de cultură nu e posibilă. Eu spun că este o utopie. Cum o să globalizezi culturile? Fiecare naţiune are identitatea ei specifică. Cum o să amesteci şi să rezolvi toată treaba asta? Niciodată n-o să se poată face. Atunci ne gândim fiecare la propria noastră identitate culturală, pe care trebuie să o păstrăm neatinsă. Asta se cere să înţelegem. Pentru că, aşa cum zic, etapele se succed şi din una naşte cealaltă. Nu se produc falii între etape. Şi un asemenea lucru trebuie înţeles de tinerii noştri şi mai cu seamă de artiştii, mai ales de scriitorii, gânditorii, plasticienii, muzicienii. Totul se continuă. Nu începem să contestăm valorile trecutului, pentru că noi descindem din ele. Vrem sau nu vrem. Aceasta este eroarea pe care o comit cei tineri. Nu cutare poet n-a lăsat nici o urmă. Ei! contestarea lui Eminescu este de o durere şi gravitate fără seamăn. Contestăm valorile trecutului, Bălcescu am auzit că a fost injuriat, într-un recent articol al cuiva, că ar fi făcut atâta rău culturii româneşti. Ei!, bine, cum poţi să spui astfel de lucruri? Oamenii de la 1848 au fost cei care au împins cultura înainte, ne-au europenizat într-un anume fel. Să nu uităm asta! Gândiţi-vă la Ion Ghica, care a fost un european admirabil. Ambasador la Londra. Alecsandri – ambasador la Paris. Costache Negri. Toţi, boieri sau boiernaşi, aveau legături mari cu Occidentul. Şi Bălcescu s-a numărat printre ei. Mi-aduc aminte, săracul!, scrie într-o scrisoare, fericit, am smuls astăzi o bucată de catifea roşie din tronul lui Louis Philippe. Sunt nişte realităţi care ne unesc, ne fac să ne simţim europeni. Şi noi contestăm aceste legături. Şi Napoleon al III-lea a participat sentimental şi chiar politic la unirea noastră din 1859. Să nu scăpăm din vedere că 1848 a avut meritele lui foarte mari.

Filistinii urasc rasul. Ei denunta cu gravitate si rautate vendetei populare pe oamenii veseli. Si o data compromis pe tema veseliei, e greu intr-o societate ipocrita, sa mai poti fi respectat de prostii seriosi ori de ipocritii gravi…Rasul ca si comicul…sunt o atitudine in fata vietii si pana la un punct, o solutie filosofica. Dar exista ras si ras. Una e comicaria ieftina, apanaj de circ, si alta e rasul-atitudine, izvorat ca derivator al unei seriozitati, care gaseste ca la urma urmei tot distractia e cea mai inofensiva sanctiune aplicata urateniilor din lumea asta.

Fiecare om tinde sa se depaseasca pe sine. Orice mo­ment trebuie sa fie superior celui anterior. De la inaltimea ultimei etape savarsite in realizarea personalitatii absolute, totale, omul poate sa-si contemple critic drumul parcurs, sa priveasca de la inaltime si cu luciditate trecutul.

E o constatare, de multe ori verificata de istorie si de viata, aceea ca numai insuficientele devin probleme. Nimeni nu se preocupa decat de ceea ce ii lipseste. Fericirea nu intereseaza decat pe nenorocit, iar bogatia pe sarac.

Ideile nu se construiesc in sine, izolate. Ele tind intotdeauna sa rastoarne alte idei.

Noi, cei din Occident, suntem pe cale să ajungem la o răscruce la care au ajuns gânditorii Indiei cu aproximativ șapte sute de ani înainte de Hristos. Acesta este adevăratul motiv pentru care devenim atât vexați, cât și stimulați, tulburați și totuși interesați, atunci când ne confruntăm cu conceptele și imaginile înțelepciunii orientale. (Filozofiile Indiei) © CCC

Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.

Anumiti oameni sunt mai mult decat indivizi, sunt umanitati. In ei salasluiesc toate virtualitatile deopotriva.

Cu cat citesti mai mult, cu atat imiti mai putin.

Fiecare epoca acorda gloria pentru alte motive.

A intelege inseamna a putea.  

A fi intr-adevar ceva inseamna implicit a valora ceva.

Tendintele carora nu le-am dat satisfactie se vor razbuna mai tarziu sub o forma sau alta.

Bucuria de a trai o da contrastul, jocul de umbra si lumina, de linie dreapta si franta, bucurie care se afirma strident ca un triumf peste durerea invinsa. Ce voluptate poate sa mai existe acolo unde nu e relief, deosebire, unde totul se anihileaza printr-un etern ritm de compensatie?

Cand simpatizam puternic pe cineva, cream de obicei un tip ideal, pe care-l purtam in suflet si pe care persoana iubita trebuie sa-l imbrace, sa si-l apropie in totalitate. Si toate gesturile sale le asimilam acestui tip ideal. Daca din cand in cand suntem contrazisi, intrebuintam o intreaga sofistica pentru a ne demonstra noua insine identitatea intre persoana iubita si tipul nostru mental. Cu cat diferenta e mai mare, cu atat imaginatia noastra trebuie sa lucreze mai mult; cu cat obiectul e mai inferior, cu atat contributia noastra imaginativa e mai intensa, fiindca trebuie sa-l creeze aproape din nou.

Pasivitatea, lipsa de atitudine sunt azi simple anacronisme, cand nu sunt dovezi de lasitate spirituala. Cu spiritul ori cu actiunea suntem datori sa ne inrolam. Nimeni nu poate fi scutit de a lua macar pozitie.

O clasa invinsa, suprimata de pe arena istoriei, tinde sa identifice destinul ei cu pieirea generala a intregii societati.

Lumea e perfectibila, ea se transforma mereu in sensul progresului.