Citate de Octavian Goga

Nu-i nimic mai greu de suportat ca o fericire nemarturisita.

De multe ori, privind in sufletul tau ti se pare ca stai in fata unei case cu obloanele trase si cu usile incuiate. O mana necunoscuta a scris pe o hartie in colt de poarta: Plecat fara adresa...

O dragoste apusa e ca un vulcan: niciodata nu poti zice c-a trecut pericolul de a izbucni din nou.

Arta e un duhovnic implacabil. Oricat am incerca sa-i ascundem realitatea, ea ne smulge adevarul intreg. Oricat ne-am da silinta, nu izbutim sa ducem minciuni in templu… Ele raman la poarta si noi trecem pragul cu sufletul dezgolit… De aceea, operele noastre sunt singurele biografii adevarate.

Nu cunosc un mai puternic legamant intre doua suflete pe pamant - ca taina aceluiasi pacat.

E atat de penibil cand dragostea nu se sfarseste cu un accent frumos; cand capriciul sortii a plasat o nota stridenta inainte de incheierea unei simfonii, te incearca o senzatie amara in fata acestei disonante. Simti o depresiune subtila de ordin moral-artistic. Ti se pare ca intr-o opera de arta a intervenit mana unui nechemat. Destinul, in acest caz, are aparenta unui diletant brutal si nepriceput, a carui contributie a venit sa strice o superioara armonie de ansamblu.

Am crezut de la inceput in specificul national, adica am crezut ca nu se intra in universalitate decat pe poarta ta proprie. Am crezut in dreptul de a trai al valorilor autohtone, ca o completare a principiului de universalitate. Am zis ca a oprima si a suprima o manifestare de parti­cularism local sufletesc inseamna a fura din marele tezaur al universalitatii. De aceea, pe opresorii care stranguleaza popoarele ii socotesc un fel de talhari ai umanitatii. De aceea, eu, recunoscand un specific national in mod natural, am sustinut ca traditia trebuie sa fie osatura unui popor.

Văl de brumă argintie Mi-a împodobit grădina, Firelor de lămâiţă Li se uscă rădăcina.   Peste creştet de dumbravă Norii suri îşi poartă plumbul, Cu podoaba zdrenţuită Tremură pe câmp porumbul.   Şi cum de la miazănoapte Vine vântul fără milă, De pe vârful șurii noastre Smulge-n zbor câte-o şindrilă.   De viforniţa păgână Se-ndoiesc nucii, bătrânii, Plânge-un pui de ciocârlie Sus pe cumpăna fântânii. (Toamnă)

Despartirile pentru indragostiti nu sunt decat garile in care asteapta proximul tren ...

La vremuri noi, viata cere profeti noi.

Viata unui om nu trebuie judecata dupa avanturile cu care a pornit la drum, ci dupa obstacolele pe care societatea le-a pus de-a curmezisul gandurilor lui.

De-ar fi să-ți împărtășești odată Tu bogățiile ce ai, Din toate darurile tale, Ți-aș cere-o lacrimă să-mi dai.   Mi-ai da atunci un strop de suflet, Ce din adâncuri îmi răsare, Căci numai din adâncul mării Se pescuiesc mărgăritare... (O lacrimă)

Cei din jurul lui nu pot aprecia indeajuns pe artist. Ca sa vezi un varf de munte, se cere perspectiva departarii.

Cand vad prostii locuind in cele mai stralucite palate, inteleg de ce Diogene traia intr-un butoi.

De multe ori, arta e un sanatoriu in care se vindeca ranile pe care ni le-a dat viata…

Fereste-te de banalitate. Nu uita ca daca va fi sa te ineci - cel putin nu te ineca intr-un lighean cu apa - arunca-te in ocean...

Trecutul e noaptea – iar amintirile, candele, care cu vremea se sting.

Imi plac in dragoste cei nesatui - ii plang si-i admir. Au ceva din eroismul tragic al indraznetilor care vor sa treaca oceanul inot.

Sufletele care nu-si destainuie tainele niciodata… sunt ca odaile cu ferestrele inchise, care nu se aerisesc.

O pasiune e primejdioasa numai pana in clipa cand se lasa prinsa in catusele artei. Din acest moment, ea e o fiara domesticita pe care o supunem si o chinuim.