Citate de Mihai Eminescu

Sarac e cel ce se simte sarac, caruia ii trebuie neaparat mai mult decat are.

Fiecare frumuseţe este cristalizarea suferinţelor universului.

Nu, dreptatea nu-i nimic fără putere.

Mulți lucrează, dar puțini gândesc.

Guvernarile formeaza caracterul natiunilor.

Nu sunt adept al parerilor cu caracter general despre popoare intregi… Cred ca oameni buni si rai se gasesc in toate natiile.

Poporul nu e numai forta care creeaza toate valorile materiale, el este totodata izvorul unic si nesecat al valorilor spirituale, el este primul filozof si poet - primul atat in timp, cat si in ceea ce priveste frumusetea si genialitatea creatiei: el este cel ce a faurit toate maretele poeme, toate tragediile lumii, ca si acea monumentala opera care se numeste istoria culturii universale.

Viclenia e un semn de slabiciune, caci mintea omeneasca veritabila sta in raport direct cu capacitatea de a pricepe in mod dezinteresat un adevar. Invingatorul momentan nu este totdeauna cel definitiv.

Cand sustine dreptul la existenta si la libera dezvoltare a fiecarui popor, sentimentul national e un simbol de actiune, nu numai perfect legitim, dar si de o incontestabila etica. El poate deveni chiar sublim, atunci cand, ca in razboaie, duce la sacrificiile supreme. Cand insa, proclamand superioritatea indiscutabila a unor anumite natiuni si inferioritatea iremediabila a celorlalte, lupta ca sa asigure celor dintai putinta de a dispune, dupa bunul lor plac, de cele din urma, nationalismul inceteaza de a mai fi un sentiment respectabil, fiindca nesocoteste justetea si ameninta pacea.

E trist ca nimeni să te ştie, Dar şi mai trist să-ţi zici mereu Că te-a pătruns nimicnicie Deşi ai fost ca Dumnezeu.   Unde sunteţi, iubiri deşarte, Ochi mari ce nu-i mai pot uita? O, fugi departe, fugi departe, La ce mă-ngâni cu faţa ta?   În viaţa lumii acestie, Ce-i fără capăt şi-nceput, În toată neagra veșnicie O clipă numai te-am avut.   De-atunci te chem din întuneric Şi amintirea ta dezmierd Până ce răsari… un vis himeric, Abia răsari… şi iar te pierd.   Ca la un zvon ce lin adie Urechea țin, mereu ascult… Tot mai puţină armonie… Pustiu din ce în ce mai mult.   Şi din comoara-mi de suspine, Cu amintiri, cu dor îmbrac Acest amor bogat în chinuri Şi-n mângâieri, de tot sărac. (E trist ca nimeni să te ştie)

Exista doua feluri de patriotism: unul alcatuit din toate vrajbele, din toate prejudecatile, din toate adversitatile grosolane pe care popoarele indobitocite de regimuri interesate sa le dezbine le nutresc unele fata de altele… celalalt, e alcatuit, dimpotriva, din toate adevarurile, din toate drepturile, care sunt un bun comun al popoarelor.

Cati oameni sunt intr-un singur om? Tot atatia cate stele sunt cuprinse intr-o picatura de roua sub cerul cel limpede al noptii.

Artistul creator are ceva in comun cu eroul. Desi functioneaza pe alt plan, si el isi imagineaza ca are solutii de oferit. Isi jertfeste viata pentru a infaptui triumfuri imaginare. Si la incheierea fiecarei grandioase experiente, fie a politicianului, a razboinicului, a poetului sau a filozofului, problemele vietii continua sa pastreze aceeasi infatisare enigmatica. Se spune ca cele mai fericite popoare sunt acelea care nu au istorie. Popoarele cu istorie, cele care au faurit istoria, par sa nu fi izbutit altceva, prin infaptuirile lor, decat sa fi accentuat caracterul etern al luptei. Si, pana la urma, pier si ele ca si acelea care nu au depus nicio stradanie, care s-au multumit sa traiasca si sa se bucure de viata.

Fortele vii ale unui neam pot fi stanjenite o vreme; cand le vine insa ceasul, inmuguresc si infloresc cu putere irezistibila.

Nu noi suntem stapanii limbii, ci limba e stapana noastra.

Pe aceeaşi ulicioară Bate luna în fereşti, Numai tu de după gratii Vecinic nu te mai iveşti! Şi aceiaşi pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. Altul este al tău suflet, Alţii ochii tăi acum, Numai eu, rămas acelaşi, Bat mereu acelaşi drum. Ah, subţire şi gingaşă Tu păşeai încet, încet, Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet Şi lăsându-te la pieptu-mi, Nu ştiam ce-i pe pământ, Ne spuneam atât de multe Făr-a zice un cuvânt. Sărutări erau răspunsul La-ntrebări îndeosebi, Şi de alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi. Şi în farmecul vieţii-mi Nu ştiam că-i tot aceea De te razimi de o umbră Sau de crezi ce-a zis femeia. Vântul tremură-n perdele Astăzi ca şi alte dăţi, Numai tu de după ele Vecinic nu te mai arăţi!

Neguri albe, strălucite Naşte luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe câmpie; S-adun flori în şezătoare De painjen tort să rumpă, Şi anină-n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. Lângă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mişcări de valuri Ca de bulgări de lumină. Dându-şi trestia-ntr-o parte, Stă copila lin plecată, Trandafiri aruncă roşii Peste unda fermecată. Ca să vad-un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvânt al sfintei Miercuri; Ca să iasă chipu-n faţă, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiţi sunt trandafirii De-un cuvânt al sfintei Vineri. Ea se uită... Păru-i galben, Faţa ei lucesc în lună, Iar în ochii ei albaştri Toate basmele s-adună. (Crăiasa din poveşti, 1876)

E in zadar sa vorbesti celui ce nu vrea sa te asculte.

Eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex.

De pe ochi ţi se ridică Languroasa lungă geană… Îl întreb: ce vrea să-mi zică E o tainică dojană? Te desfaci de-a mele braţe, Mai nu vrei şi mai te laşi, Şi îmi râzi cu-ntreaga faţă, Dulce înger drăgălaş! Şi puind mâna la gură Sfătuieşti şi ameninţi Şi-mi faci lungă-nvăţătură Cum că nu suntem cuminţi. Iar braţul meu cuprinde Acel alb şi blând grumaz „Mâni voi fi cum vei pretinde Dar cum sunt mă lasă azi.“ Astfel lupt cu-a ta mustrare De atâtea săptămâni Şi mereu a mea-ndreptare O amân de azi pe mâni. (1881) (De pe ochi ți se ridică...)