Citate de Blaise Pascal

Cand vedem ca altii sunt egoisti, ramanem uimiti: ca si cum numai noi am avea dreptul de a fi, si ardoarea de a trai.

Ultimul lucru pe care-l afli scriind o carte este cu ce trebuie sa incepi.

“Ti-as da cu placere jucaria mea”, spuse copilul, “dar nu pot, e a mea”.

Razboiul launtric al ratiunii impotriva pasiunilor a facut ca cei care au vrut sa aiba pacea sa se imparta in doua tabere. Unii au vrut sa renunte la pasiuni si sa devina dumnezei; ceilalti au vrut sa renunte la ratiune si sa devina animale. Dar nici unii, nici ceilalti n-au putut-o face; si ratiunea ramane intotdeauna in picioare, acuzand desertaciunea si nedreptatea pasiunilor care tulbura odihna celor ce li se abandoneaza; si pasiunile sunt intotdeauna vii, chiar si in sufletul acelora care fac eforturile de a renunta la ele.

In elocinta trebuie sa existe si elementul agreabil si elementul real; dar e necesar ca elementul agreabil sa fie el insusi bazat pe real (adevar).

Ce gresit am judeca daca am crede ca exista cineva care nu vrea sa stea mai presus de restul lumii si caruia sa nu-i placa binele sau…precum si durata fericirii si a vietii sale mai mult decat ale restului lumii.

Un portret poarta absenta si prezenta, placere si neplacere. Realitatea exclude absenta si neplacerea. (Cugetari) © CCC

Toata ratiunea noastra cedeaza in fata sentimentelor.

In dragoste, nu indraznesti sa risti deoarece ti-e teama sa nu pierzi totul. Si totusi trebuie sa inaintezi, dar cine poate spune pana unde?

Fericirea este un lucru minunat: cu cat o dai mai mult, cu atat mai mult iti ramane.

Dreptatea fara forta este neputincioasa, forta fara dreptate este tiranica.

Egoismul e cel ce ne dicteaza aprecierea insusirilor bune sau rele ale altuia.

Individul care nu se intereseaza de semenii sai este acela care intalneste cele mai mari greutati in viata si care este cel mai periculos pentru societate. Printre aceste fiinte se gaseste cel mai mare numar de ratati.

Dragostea abstracta pentru umanitate ascunde aproape intotdeauna o iubire egoista fata de tine insuti.

Toti oamenii cauta fericirea, fara exceptie; orice mijloace ar folosi, toti tind spre acelasi scop.

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

In dragoste, o simpla tacere spune mai mult decat vorbele. E bine ca ele sa fie interzise, exista o elocventa a tacerii mai impresionanta decat limbajul insusi. Ce convingator e indragostitul cand nu poate vorbi si cat spirit dovedeste el!

In negarea egoismului, negatie compatibila cu viata insasi, trebuie sa caute atat estetica cat si morala, ceea ce nu va pieri.

Iubirea de sine e cel mai priceput dintre lingusitori.

Credem uneori ca lucrurile sunt adevarate numai pentru ca sunt spuse in mod elevat.