Citate despre Copilarie

E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului.

E sub o masă cu trei picioare;

e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică

şi în butoiul dogit, plin de pene.

(Imagini pentru Crusoe, Umbrela de capră)

Am fost binecuvantată cu o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-au motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.

Copilaria e o traire de vis edenic, de dulce confuzie intre real si imaginar... joc si capricii, tristete si bucurie, naivitate si precocitati stingheritoare, pitorescul limbajului, absenta de protocol ipocrit, instincte sadite vartos, dar in germen, si mai ales nevoia de imaginatie integrala si nebanuite resurse de omenie... treapta de nelipsit in ordinea candorii universale... Copilaria exprima candoarea omului in starea incipienta, cand egoismul produs de societate inca n-a rasarit.

Teama nu ne poate răni mai mult decât un vis.

Omul face rău aşa cum albina face miere.

Copilaria este o lume de miracole si de uimire a creatiei scaldate in lumina, iesind din intuneric, nespus de noua si proaspata si uluitoare.

Cele mai mari idei sunt cele mai simple.

Zilele mele de ieri păşesc alături de mine. Unele îmi sar, ca un câine greu, pe spate.

Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într‐o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle... Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Simt și acum fericirea acelei singurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva ce aștept și acum... Mă simțeam, mă credeam predestinat... ce așteptam? Îngeri, pe Dumnezeu, pe Sfântul Petre...? (Confesiunea unui scriitor și medic)

M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră.

Undeva, dincolo de curba întunecată a lumii, soarele şi luna se mişcau agale; pelicula de apă de pe planeta pământ era reţinută, umflându-se puţin pe o parte, în timp ce miezul ei solid se răsucea. (Împăratul muștelor, IX. O perspectivă asupra morţii)

Ne rămâne întotdeauna ceva din copilărie, întotdeauna… (Zile în copaci) © CCC

Prin natura mea, sunt optimist, iar prin convingere intelectuală sunt pesimist.

Copilăria este o maladie de care scapi pe măsura ce creşti.

Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată. (Confesiunea unui scriitor și medic)

Sînt bolnav de amintirea copilăriei. Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie, Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească La focul zorilor. (Spovedania unui huligan)

Există o parte din tine care rămâne întotdeauna copil, indiferent cât de matur sau sofisticat devii.

Copilaria este inima tuturor varstelor.

Deşi m-am născut la Bucureşti, perioada copilăriei la moşia de la Pometeşti şi Adâncata a fost cea mai fericită. Eram copil de vreo şapte ani, dar nu voi uita niciodată grămezile de prune ce se strângeau sub fiece pom şi ce mergeau crescând, că băieţii şi fetele veneau mereu cu postăvile încărcate, şi părea că prunăria n-o să se sfârşească de cules, fiindcă da în anul acela roade îndoite. De sărbătorile Paştilor toată familia se aduna sub acelaşi scump cămin.

Copilăria înseamnă să crezi că, odată cu pomul de Crăciun şi trei fulgi de zapadă, s-a schimbat întregul pământ. (André Laurendeau, Călătorii în țara copilăriei) (André Laurendeau, 21 mar. 1912 – 1 iun. 1968, romancier, dramaturg, eseist, jurnalist si om politic canadian) © CCC