Citate de Aleksandr Kuprin

În zilele acestea de primăvară, chipul Olesiei nu-mi ieșea din minte. Când eram singur, îmi plăcea să mă întind în pat, să strâng tare pleoapele, ca să-mi adun mai bine gândurile şi să chem mereu în faţa ochilor chipul ei când aspru, când viclean, cu zâmbetul luminos și gingaș, trupul ei tineresc, crescut în libertatea bătrânei păduri, tot atât de zvelt şi de viguros ca brazii cei tineri, glasul ei proaspăt, câteodată neaşteptat de adânc și de catifelat... „În toate mişcările, în toate vorbele ei se simte o nuanţă de nobleţe, îmi ziceam (desigur în sensul cel mai bun al acestui cuvânt destul de banal), un fel de cumpătare plină, de graţie înnăscută..." Mă atrăgeau la Olesia şi o oarecare aureolă de mister din jurul ei, şi renumele de vrăjitoare, şi viaţa lor în desiș, în mijlocul mlaştinii, dar, mai ales, încrederea plină de mândrie în proprille sale forţe, pe care o întrezărisem, din puţinele ei cuvinte. (Olesia, cap. IV)

Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat și anul ăsta zâna primăvară, cu toate-acestea noi ne-am bucurat de parcă-ar fi venit întâia oară.   Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit, riscând să-mi stric pantofii prin noroi, m-am dus să vad ce flori au răsărit în parcul vast si gol de lânga noi.   De mult nu mă-ncercase așa dor de viață și călcam nerăbdătoare; simțeam cum se-nfioară sub picior pamântul umed, fecundat de soare.   Copacii goi mi s-au părut încântători - Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut (trecusem până-atunci de-atâtea ori pe lângă ei și nici nu i-am văzut)   Iar ceru-albastru, vag, nedefinit (ca rochiile care ies la spălat), cu capul dat pe spate l-am privit și l-am găsit de-a dreptul minunat.   Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar erau așa de-albaștri, delicați - ca niște firmituri lăsate-n dar de primăvară, printre pomi-ntunecați.   M-am aplecat cu inima batând, dar când era să-i rup, nici eu nu stiu de ce si cum, dar mi-a venit în gând că pentru ei paharu-i un sicriu.   Și m-am întors spre casă mai agale, c-o oboseală fericită-n pași, iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale, în schimb, aveam în suflet toporași. (Toporași)

Frumoşii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. Însă crengi noaptea-n cer se desfac. Apoi deodată zările-nfloresc şi clopote mari, clopote s-aud, departe-n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună-vestire de undeva din pământ suie spre tine; soarele-i ca un inel subțire. Sună-n salcâmul pustiu verile pline. (Primăvara)

Zăpada se topise. Doar prin vâlcele şi prin crânguri umbroase mai rămăseseră câteva petece murdare, mâncate de apă. De sub omăt apăruse pământul gol, umed și cald, odihnit peste iarnă, plin de sevă proaspătă şi de dorul unui nou rod bogat. Peste ogoarele negre unduia un abur uşor, umplând văzduhul cu mireasma pământului dezghețat, mireasma aceea proaspătă, pătrunzătoare, îmbătătoare a primăverii, pe care chiar și în oraş o recunoşti din sute de alte mirosuri. Mi se părea că o dată cu mirosul acesta mi se strecoară în suflet şi tristeţea primăverii, tristeţe dulce şi gingaşă, plină de aşteptări şi presimțiri nelămurite, o tristețe poetică, ce te face să vezi toate femeile — frumoase şi care e totdeauna amestecată cu o uşoară părere de rău pentru primaverile din trecut. Treptat, nopţile se încălzeau. În bezna lor adâncă și umedă se simțea munca creatoare și nevăzută a naturii. (Olesia, cap. IV)

Vreau sa fac cu tine ce face primavara cu ciresii.

Există trei lucruri pe lume care nu-mi sunt clare și un al patrulea pe care nu-l înțeleg: traiectoria unui vultur pe cer, a unui șarpe pe o stâncă, a unei corăbii pe mare și calea unui bărbat către inima unei femei. © CCC

Sub zăpadă, pe câmpie, A sunat un clopoţel, Nimeni nu l-a auzit, Doar un gingaş ghiocel.   Ghiocei, mai mulţi deodată, Din somn dulce se trezesc, Pâlcuri, pâlcuri, prin troiene Ies în grabă… şi-înfloresc.   Iepuraşi şi vrăbiuţe Sar, aleargă să îi vadă: Ce frumoase floricele Răsărite pe zăpadă.   Sunt de gheaţă? Nu-s de gheaţă… Chiar sunt flori adevărate, Gingaşe, plăpânde, albe Şi nespus de… ne-nfricate.   Soarele pe cer zâmbeşte, Se opreşte-n loc uimit: De atâta frumuseţe Şi zăpada s-a topit.

Dar pe la începutul lui septembrie, vremea s-a schimbat cu totul pe neașteptate. Au venit zile atât de senine, însorite și calde cum nu se întâmplă nici în iulie. Peria aspră și galbenă a miriștilor a prins a sclipi argintiu în păienjenișul toamnei. Din pomii, acum nemișcați, cădeau fără zgomot frunzele galbene. (Brățara de granate)

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri, Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri? Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă, Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți, Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă, De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți? Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze. Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze, Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit; Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit. Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, -- Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge? Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis, Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge, Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?... Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze, Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit... Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie, Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie... Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze, Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face, Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace, Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou; Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă, Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar... O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far, În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă. Posomorârea fără margini a nopților de altădată, Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată. Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris, La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă... Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare, Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare. Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer; Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale; Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in, Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin, Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale, Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit... Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată... Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată; Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin, M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin. O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare, Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare, Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem. O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem, Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare. Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze. Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre, A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi, A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi; A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins, Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească, Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească. Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită -- Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște, Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște, Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă, Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară, Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară, Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare, Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare... Iar când și mie-mi zise: „Cântă!", c-un singur semn mă deșteptă, Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă... În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă (Noaptea de mai)

Despărțirea acţionează asupra iubirii ca vântul asupra focului, stingând flăcările mici şi întețindu-le pe cele mari... (Olesia) © CCC

A cunoaște. A iubi. Încă-odată, iar si iară, a cunoaște-nseamnă iarna, a iubi e primăvară.   A iubi - aceasta vine tare de departe-n mine. A iubi - aceasta vine tare de departe-n tine.   A cunoaste. A iubi. Care-i drumul, ce te-ndeamna? A cunoaste - ce-nseamna? A iubi - de ce ti-e teama printre flori si-n mare iarba?   Printre flori si-n mare iarba, patima fara pacate ne rastoarna-n infinit cu rumoare si ardoare de albine rencarnate.   Înc-odata, iar si iara a iubi e primăvară. (Primăvara)

Fluturi pe ziduri, Rituri sau riduri, Îngeri pe gânduri, Scorburi sau scânduri, Muguri pe ramuri, Hațuri sau hamuri, Semn pe iubire, Mir sau uimire, Cercuri pe ape, Stele sau sape, Pâine pe masă, Carte sau casă, Care pe care, Miere sau sare, Umbre pe gheaţă, Clipe sau viaţă, Rouă pe buze, Spuze sau scuze, Nufăr pe umăr, Nume sau număr, Viţă sau vină, Iarbă divină. (Cap de primăvară)

Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară? Din nori îți cos o rochie ușoară, Din ghiocei îți fac o cingătoare, La gât îți pun șirag de lăcrămioare.   Te-ncalț cu pantofiori de toporași, Să fii cea mai frumoasă din oraș. Vrei și brățări? Ba încă și cercei? Îți fac un set complet din brebenei.   Și gata! Nu mai am, știi bine C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine! Mai vrei și pace, bucurii și sănătate? Din astea n-am, la Dumnezeu sunt toate.   Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea, Rugându-mă la El să ți le dea!

Florile primăverii sunt visele iernii povestite, dimineața, la micul dejun al îngerilor. Les fleurs de printemps sont les rêves de l’hiver racontés, le matin, à la table des anges. © CCC

Fetele sunt trandafirii din cununa vietii. Trandafirii si fetele dau stralucire primaverii. (traducere CCC - Copyright ©2013)

Am vrut să trăiesc viața interioară a fiecărui om pe care l-am văzut, să privesc lumea prin ochii lui. © CCC

Primăvara nu are atâtea flori, Toamna, atâția struguri copți, Vara, atâtea arșițe fierbinți, Iarna, atâtea reci înghețuri, Nici marea nu are atâția pești, Nici Beauce, atâtea recolte, Nici Bretania, atâtea nisipuri, Nici Auvergne, atâtea fântâni, Nici noaptea, atâtea limpezi făclii, Nici pădurile, atâtea ramuri, Pe cât port eu în inimă, pentru tine, Iubita mea, tristețe și durere. (Primăvara, volumul Iubirile) Copyright © CCC

Fantezia e o primavara perpetua. © CCC

Ger târziu de primăvară,

Ger uitat de iarna sură

Prin zăvoiul zgribulit,

Cu omătul netopit.

 

Pe sub tufe de răsură,

A adus cu el aseară

Vânt din munte,

Ploi mărunte,

Grindină cât un grăunte

Şi trei fagi, aşa-ntr-o doară.

 

A trecut pe ulicioară

Şi s-a dus

Pe deal în sus,

Şi pe geamuri mi-a lăsat

Fir de ferigă presat,

Flori de zahăr, stele reci

Şi căsuţe de culbeci.

 

Şi-n lumina dimineţii,

Geamurile mele par

File dintr-un vechi ierbar,

Unde-ar fi presat băieţii

Ierburi nalte şi-nfoiate,

Albe flori înfrigurate,

Adormite-n fund de lacuri

Din răscrucea altor veacuri.

(Primăvară în glumă)

În martie, iarna ezită și primăvara înaintează. Ceva ezită și ceva înaintează și în noi. (Forma unui an) © CCC