Când trăiești singur, nu ești vulnerabil, nu te mai poziționezi în raport cu generalul, ci în raport cu absolutul.
(Spiritul singurătății)
© CCC
Și cruda singurătate
Pe care fiecare o descoperă în sine, dacă iubește,
Cade acum, infinită,
Mă desparte de tine pentru totdeauna.
(Sentimentul timpului)
© CCC
Câteodată… prea arare…
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună clampa…
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţi-mi
E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.
(Singurătate)
Potop, cad stele albe de cristal
Şi ninge-n noaptea plină de păcate;
La vatră-n para ce abia mai bate,
Azi, a murit chiar visul meu final.
Şi ninge-n miezul nopţii glacial…
Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,
Pe vatră-n para slabă, în jăratec, –
Încet, cad lacrimi roze, de cristal.
(Singur)
Mi-am împrăștiat singurătatea pe caldarâmul străzii și nimeni nu înțelege de ce o fac. De ce-aș fi singur? se întreabă toți – ca și cum singurătatea ar fi o stare de lucruri inacceptabilă. Oamenii înțeleg, sigur că înțeleg ce este singurătatea, dar nu sunt în stare s-o înțeleagă decât pe a lor. Fiecare pe-a lui. Nu, oameni buni! A fi singur înseamnă a sta de vorbă cu tine însuți, a plânge cu tine însuți, a râde cu tine însuți, a fi, fericit sau nefericit, cu tine însuți. Ieri a fost o zi, astăzi este o zi, mâine va fi o zi – toate la fel.
(Fresce interioare)
Suntem atât de singuri, Doamne –
Eu cu întrebările mele,
Tu cu tăcerile Tale!
(Fresce interioare)
Pe mine mă uimise atunci nu atât frumuseţea ei, cât singurătatea cu totul neobişnuită, nemaivăzută, ce i se citea în ochi.
(Maestrul și Margareta)
Dar, sub masca rece a unei lumi de gheaţă, strivit de risipa de vorbe şi rostiri mincinoase, ochiul său se simte părăsit. Individul simte cum planează asupra sa demonul singurătăţii, al izolării în cosmos. Nu ştiu dacă vreodată aţi încercat acest sentiment într-un strigăt comprimat de disperare. De timpuriu, Cioran percepe existenţa, prin prisma negativităţii exacerbate, ca o cădere, un declin, o voluptate satanică, însemnată de tragicul experienţei individuale. Totodată, cetăţeanul român ajunge la stadiul de “erou turmentat” din cauza unei monotonii insuportabile, sau a recunoaşterii unei limitări personale organice. Idealizează violent, utopic.