De-ar fi mijloace
Şi-ar fi putinţă
Cum m-aş mai face
După dorinţă!
M-aş face-oglindă
Strălucitoare
Să te cuprindă
Pân-la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Părul netează
Fără durere.
Un vânt m-aş face
Dulce de vară
Să-ţi închiz ochii
În orice sară.
Dar n-am mijloace
Nici e putinţă
De a mă face
După dorinţă.
(De-ar fi mijloace)
Şi-a pierdut vara cântând,
Greierele, şi flămând,
A văzut, aşa, deodată,
Pornind viscolul să bată.
Nu se pomenea fărâmă
De gânganie sau râmă;
Şi nemaigăsind nimica,
Dete fuga-mpleticit
La vecina lui, furnica.
Muşuroiul sta clădit,
Plin cu tot ce-ai fi râvnit.
Magazia cu făină
Era sub o rădăcină;
Şi, la rând, în multe caturi,
Erau saci cu mei pe paturi.
Adunaţi într-o firidă,
Sâmburi roşii de stafidă.
În dulap şi-ntr-un sertar,
Mălai galben şi zahar.
Ouăle cu coaja mică
Erau ouă de furnică,
Căci cumetrele îşi fac
Prăjituri şi cozonac.
Într-un beci închis cu scoabe,
Boloboace: struguri boabe,
Va să zică, un belşug
Rânduit cu meşteşug.
– Mă rog, maică, dumitale,
Sunt în picioarele goale,
Am rupt opinci şi obiele
De calc de-a dreptul pe piele,
Straie ce mai am pe mine,
De gol ce-s, mi-e şi ruşine,
Am rămas de capul meu,
M-a uitat şi Dumnezeu…
Luat de vânt, târât de apă,
Plăpând ca foaia de ceapă,
Încă de la arătură
N-am mai pus nimic în gură.
Să mă ierţi, de nemâncare
S-a prins burta de spinare.
Uite ce ţi-aş fi cerut,
Niscai boabe de-mprumut…
Până pe la Mărţişor…
Vreau să rabd, dar nu să mor,
Şi mă jur, i-a spus, că-ţi voi
Da cu dobândă înapoi.
Poţi să-ntrebi dacă nu sunt
Om cinstit şi de cuvânt.
Ce păcat că gospodina
E zgârcită, bat-o vina!
În loc să ia din cămări
Şi să dea, pune-ntrebări.
Că aşa o fi bogatul,
Darnic mai vârtos cu sfatul.
– Cum de ceri cu împrumut?
Astă-vară ce-ai făcut?
Zise potrivindu-şi barba
Negri-i ochelari cu laba.
– Ce să fac? De mi-e iertat,
Astă vară am cântat.
Am cântat cri-cri, gri-gri,
Nopţi cu nopţi şi zi de zi.
– Ai cântat! îmi pare bine!
Acum joacă dacă-ţi vine!
Şi calica de mătuşă
Trânti ivărul la uşă.
(Greierele și furnica)
(Traducere, în versiune originală, după fabula omonimă a lui Jean de La Fontaine)
N-are culoare şi chip nici floarea de viţă-de-vie,
Dar cînd ciorchinele-i copt, farmecă oameni şi zei.
(Elegii romane)
(Traducere Teodor Boşca)
Ştii ţara unde sînt lămîi în floare,
şi portocale ard prin verzi frunzare?
Din cerul clar adie vîntu-n pace,
şi lauru-i semeţ, iar mirtul tace.
O ştii cu-adevărat?
Spre ea, spre ea,
O, al meu drag, să plec cu tine-aş vrea!
Ştii casa? Ea se-nalţă pe coloane;
sclipesc odăi şi strălucesc saloane,
şi sînt statui, şi-ntorc priviri spre mine:
Copilă tristă, ce-au făcut cu tine?
O ştii cu-adevărat?
Spre ea, spre ea,
O, al meu domn, să plec cu tine-aş vrea!
Ştii creasta-n munţi, cu-a ei poteci de fum?
Prin negură catîru-şi cată drum.
În peşteri e sămînţă de balauri.
Cad stînci şi vin puhoaie prin coclauri.
O ştii cu-adevărat?
Spre ea, spre ea
Rîvnim. O, tată, să plecăm aş vrea!
(Mignon)
(Traducere Teodor Boşca)
Doar cine-a plîns de dor,
durerea-mi ştie!
Stingheră, fără zbor
spre bucurie,
un loc mereu măsor
de pe tărie.
Ah! blîndul meu amor
e-n pribegie.
Ca beată sînt, şi mor
arzînd de vie.
Doar cine-a plîns de dor,
durerea-mi ştie!
(Doar cine-a plîns de dor)
(Traducere Teodor Boşca)
Ce viu e-al firii
Chip luminos!
Ce mândru soare,
Ce plai voios!
E-n floare-acum
Orice vlăstar,
Şi glasuri mii
Pe crengi răsar.
De-avânt şi cânt
Tot omu-i plin.
O, câmp, o, cer!
O, râs senin!
O, tu, iubire,
Dalbă splendoare,
Ca-n zori un abur
Pe munţi în zare!
Tu-nfiorezi
Proaspăta glie
Şi-al firii imbold,
Iar lumea re-nvie.
O, dulce fată,
Ce dragă-mi eşti!
Ce calzi ţi-s ochii!
Cât mă iubeşti!
Precum ciocîrliei
Cântare şi-azur,
Iar florii o boltă
Cu aerul pur,
Aşa-mi eşti tu dragă,
Şi-o flacără sunt!
Tu, ce duh tânăr,
Extaz şi avânt
Spre vers şi dansuri
Îmi dăruieşti,
Fii pururi ferice,
Precum mă iubeşti!
(Cântec de mai)
(Traducere Teodor Boşca)
Copac frumos, aşa de-aproape
La ce stau cele două nume,
Ce-n scoarţa ta a vrut anume
O mînă scumpă să le sape?
Eleonora e departe;
Slovele mint, şi-un timp călău
Aceste inimi le desparte,
Ce le mai leagă trunchiul tău.
(Elegie)
(Traducere Teodor Boşca)
Ce-ncet o fericire se-nfiripă!
Ce repede o fericire piere!
Din tinereţea-mi plină de durere,
Dacă-am trăit, n-a fost decît o clipă,
Şi-acel extaz un greu tribut îmi cere!
Speranţa-i dulce, chiar dacă-i deşartă:
Măcar ne-alină, viaţa de-i amară;
Dar mie-n vînt iluziile-mi zboară,
Şi-n al meu suflet azi speranţa-i moartă:
E-un suflet, vai! întruna ros de jale,
Un suflet istovit, sătul de toate,
Ce din trecut ar vrea să-i iasă-n cale
Fugarii zori ai fericirii sale
Şi-averile ce-acum îi sînt luate.
Prezentul însă, cu imagini clare,
Mă urmăreşte cînd un vis mă-mbată,
Iar adevărul crud, fără-ndurare,
Un sfat îmi dă: să nu mai plîng vreodată.
Pierdut-am tot: delir şi-nvolburare,
Plăceri cuminţi, avîntul, răzvrătirea,
Păcate dulci, nădejdi mîngîietoare;
Pierdut-am tot: mi-a mai rămas iubirea.
(Ce-ncet o fericire…)
(Traducere Teodor Boşca)
S-au împlinit opt zile că-n şesu-acesta, iată,
O datorie aspră înlănţuit mă ţine;
A mea durere crede-o, dar n-o trăi ca mine;
Urez să nu simţi chinul iubirii niciodată!
E-un loc frumos, şi-n juru-mi e numai sărbătoare.
Ai mei prieteni tineri, cu zarva lor voioasă,
Nu pot s-alunge însă tristeţea ce m-apasă,
Iar sufletu-mi la orice plăceri şi-a pus zăvoare.
Eu tînguiri amestec în cîntul lor şi ciudă,
Şi fac rugare nopţii, şi zilei fac rugare
Să-mi dea pe-aceea care nu poate să m-audă.
Cîndva, de stam departe, răbdam mai lesne dorul,
Mă mîngîia speranţa. Acum însă amorul
Absenţa cea mai scurtă s-o-ndure nu mai poate.
Tot ce-i străin de tine, mă umple de mînie.
Ah! desfătări şi rîset mi le-ai luat pe toate,
Şi nu mai am nici toane, să-mi dea vreo bucurie;
Doar tu-mi rămîi acuma, Eleonora mea!
Dar tu-mi ajungi: într-asta, mi-s zeii mărturie!
Şi n-am pierdut nimica, de te mai pot păstra.
(Absenţa)
(Traducere Teodor Boşca)
Glasul sentimentelor nu ne poate induce în eroare
Și n-avem nici o vină dacă urmăm natura.
(Elegii)