Libertate: DADA, DADA, DADA, urlet al culorilor crispate, împletitură a contrariilor şi ornamente groteşti şi inconsecvenţe ale tuturor contradicţiilor: VIAŢA.
(Manifest despre amorul slab şi amorul amar)
Eu vorbesc mereu despre mine pentru că nu vreau să conving. N-am dreptul să târăsc pe alţii în fluviul meu, nu oblig pe nimeni să mă urmeze. Fiecare îşi făureşte arta sa, în maniera sa, cunoscând fie bucuria de a urca ca o săgeată spre repausuri astrale, fie pe aceea de a coborî în mine unde îmbobocesc flori de cadavre şi de spasme fertile. (…) Aşa s-a născut DADA, dintr-o nevoie de independenţă, de neîncredere faţă de comunitate. Cei ce sunt cu noi îşi păstrează libertatea. Noi nu recunoaştem nici o teorie. Ajunge cu academiile cubiste şi futuriste, laboratoare de idei formale. Arta serveşte la acumulat bani sau la a-i gâdila pe drăguţii burghezi?
(Manifestul Dada 1918)
Luați un ziar.
Luați o pereche de foarfeci.
Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi s-o dați poeziei voastre.
Decupaţi articolul.
Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol și puneți toate aceste cuvinte într-un săculeț.
Agitaţi-l încetişor.
Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunîndu-le în ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le conştiincios.
Poezia vă va semăna.
Şi iată-vă un scriitor infinit de original și înzestrat cu o sensibilitate încîntătoare, deşi , se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.
(Pentru a face o poezie dadaistă)
(Manifest despre amorul slab şi amorul amar)
Pentru ce te zbuciumi şi amar zâmbeşti?
Dragă-mi este alta, tu deloc nu-mi eşti.
Ştii prea bine însăţi, ştii prea bine tot –
N-am venit la tine, să te văd nu pot.
N-am avut ce face, când pe-aici treceam,
Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam.
(Pentru ce te zbuciumi)
(Traducere George Lesnea)
Am vrut să scriu dintotdeauna, am încercat de timpuriu, însă cuvintele le-am găsit abia mai târziu.
De glasul tău s-a ridicat cântarea
De mersul tău se leagănă pământul
De ochii tăi se-nseninează marea.
Împătimit e farmecul palorii
Când mă privesc de sub umbroase gene
Cu ochii ei, adânc-adormitorii.
(cca. 1882)
(De glasul tău s-a ridicat cântarea…)
Vântul scutură toţi merii
Poartă note de ghitară…
Este rândul primăverii
Bună sară!
Evantaliul ascunde
Vorbe dulci şi măşti frumoase…
Dar de unde până unde?
Sănătoase?
Câte tragice tirade
Declamate-n ironie…
Dar aşa poate se cade
Să şi fie.
Ce dulceaţă prefăcută
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când din gură îşi sărută
Ochişorii.
De-ar putea noi ştim prea bine
C-amândouă şi i-ar scoate
Au geloase una d-alta
Nu sunt toate?
Dar astfel se tot împacă
Sub umbrarul cel de viţe
Gungurind ca pe o cracă
Porumbiţe.
Numai rozele durerii
Printre râs s-amestecară
Când de flori se scutur merii…
Bună sară!
(cca. 1881–1882)
(Vântul scutură toți merii…)
De pe ochi ţi se ridică
Languroasa lungă geană…
Îl întreb: ce vrea să-mi zică
E o tainică dojană?
Te desfaci de-a mele braţe,
Mai nu vrei şi mai te laşi,
Şi îmi râzi cu-ntreaga faţă,
Dulce înger drăgălaş!
Şi puind mâna la gură
Sfătuieşti şi ameninţi
Şi-mi faci lungă-nvăţătură
Cum că nu suntem cuminţi.
Iar braţul meu cuprinde
Acel alb şi blând grumaz
„Mâni voi fi cum vei pretinde
Dar cum sunt mă lasă azi.“
Astfel lupt cu-a ta mustrare
De atâtea săptămâni
Şi mereu a mea-ndreptare
O amân de azi pe mâni.
(1881)
(De pe ochi ți se ridică…)