Ce-ncet o fericire se-nfiripă!
Ce repede o fericire piere!
Din tinereţea-mi plină de durere,
Dacă-am trăit, n-a fost decît o clipă,
Şi-acel extaz un greu tribut îmi cere!
Speranţa-i dulce, chiar dacă-i deşartă:
Măcar ne-alină, viaţa de-i amară;
Dar mie-n vînt iluziile-mi zboară,
Şi-n al meu suflet azi speranţa-i moartă:
E-un suflet, vai! întruna ros de jale,
Un suflet istovit, sătul de toate,
Ce din trecut ar vrea să-i iasă-n cale
Fugarii zori ai fericirii sale
Şi-averile ce-acum îi sînt luate.
Prezentul însă, cu imagini clare,
Mă urmăreşte cînd un vis mă-mbată,
Iar adevărul crud, fără-ndurare,
Un sfat îmi dă: să nu mai plîng vreodată.
Pierdut-am tot: delir şi-nvolburare,
Plăceri cuminţi, avîntul, răzvrătirea,
Păcate dulci, nădejdi mîngîietoare;
Pierdut-am tot: mi-a mai rămas iubirea.
(Ce-ncet o fericire...)
(Traducere Teodor Boşca)
In padurile primitive - ciomagul; in societate - sarcasmul. Expresia fizica a sentimentului, aceeasi: aratarea caninilor.
A crezut necontenit că e fericită. Prima oara în copilărie, când, găsind în parc un băiat necunoscut, l-a luat acasă cu gândul să-l păstreze numai pentru ea, ca jucărie. S-a înșelat, nu era fericirea, era numai un pas spre aceasta: prietenia. A doua oară, când, luând pe cineva drept altcineva, s-a căsătorit. Nu era fericirea: era o greșeală care i-a adus milă, tristețe și singurătate. A treia oară, când s-a lăsat iubită, ca să-și dovedească doar ei că este tânără, liberă și... fericită. Nu era: propriul trup îi devenise străin. Și apoi, la un moment dat, a știut sigur că nu se mai înșală. Nu l-a crezut pe el atunci când i-a spus că fericirea e ca aerul, n-o simți. Ca toate femeile, a simțit-o: o nouă viață în viața lor și în trupul ei.
(Cartea fericirii)
Da, de la an la an, de la o zi la alta, în inimile noastre există un singur lucru pe care îl așteptăm - o întâlnire care ne va aduce fericire și iubire. Într-adevăr, doar pentru această speranță trăim – și cât de zadarnică este.
(Domnul din San Francisco)
© CCC
Nebun e printre muritori acela care se bucura crezand ca fericirea lui e fara capat, caci soarta in jocurile ei e ca paiata ce salta ici si colo. Nimeni nu-i intruna fericit.
În viaţă există o singură fericire: aceea de a iubi şi de a fi iubit.
Îţi spun că aproape am atins paradisul meu, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de importanţă pentru mine şi nu-l râvnesc.
(La răscruce de vânturi)
Fericirea este o înaintare continuă a dorinței, de la un obiect la altul, obținerea primului fiind totuși doar calea care duce către al doilea.
Thomas Hobbes, Leviatanul (1651)
Fragmentul descrie viziunea lui Hobbes despre fericire/beatitudine (felicitas), pe care o definește nu ca pe o stare de satisfacție statică, ci ca pe un proces dinamic și continuu.
Respingerea scopului suprem: Hobbes se opune filosofilor antici (precum Aristotel) care credeau într-un Summum Bonum (cel mai mare bine) sau într-un punct final de liniște a minții.
Dorința ca motor al vieții: pentru Hobbes, a trăi înseamnă a dori. El afirmă că o persoană ale cărei dorințe s-au sfârșit nu mai poate trăi, la fel cum nu poate trăi cineva ale cărui simțuri s-au oprit.
Mecanismul succesului: fericirea constă în succesul constant în atingerea obiectivelor succesive. Obținerea primului obiect nu este scopul final, ci doar o etapă necesară („calea”) pentru a securiza și a atinge dorința următoare.
Puterea: această căutare neîncetată duce la ceea ce Hobbes numește o „înclinație generală a întregii omeniri”, o dorință perpetuă și neliniștită de putere după putere, care încetează doar la trecerea în neființă.
© CCC
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.