Citate despre Iubire

Ne dorim să fim îndrăgostiți, suspinăm cât timp suntem și răsuflăm ușurați când nu mai suntem! (Setea de dreptate) © CCC

Dragostea e reducerea lumii întregi la o singură fiinţă, preamărirea unei singure făpturi până la îndumnezeire.

Oare putem găsi o explicaţie a faptului că cineva se îndrăgosteşte de altcineva?

... o, iubire plină de lacrimi - când cel mai apropiat este pentru totdeauna departe! (Visul deșertului) © CCC

Cu anumite fiinţe foarte rare, nu ar trebui să vorbești. Ar trebui să le fii imediat în brațe, să le mângâi fața, pleoapele, obrajii, buzele, atingându-le cu un deget, mai întâi încet, apoi într-un sărut pasional. Să le săruți. Să le îmbrăţişezi. Cuvintele sunt inutile. Cuvintele ar veni să confirme ceea ce corpurile au ştiut din primele clipe. (O perioadă nebună) © CCC

Dragostea ascunde o seamă de păcate.

Tocmai acum, tocmai acum când o iubesc cel mai mult, tocmai acum am mințit-o. Tocmai acum, tocmai acum când ea ține cel mai mult la mine, tocmai acum am umbrit-o. Tocmai acum, tocmai acum când ea se gândește la mine, fluier a pagubă. Tocmai acum, tocmai acum când ea e cea mai frumoasă de pe lumea stelelor mele, orbesc. Tocmai acum, tocmai acum când îi simt grația străbătând toate zidurile orașului, surzesc. Tocmai acum, tocmai acum când simt că ei îi este dor de mine, îmi jignesc prietenii nemaisuportând cât de dor poate să-mi fie de ea. Tocmai acum, tocmai acum când ea își calcă de drag de mine rochia în carouri, eu stau și curăț lănci cu benzină ca să le azvârl în animale și în vulturi. Tocmai acum, tocmai acum când ar fi trebuit să fiu cuprins de o tandră alergare, mă prelungesc în vis de frica de a fi fericit. Tocmai acum, tocmai acum când ea iradiază de lumina inimii ei, citesc despre toate novele și toate stelele explodate și mă lungesc cât cea mai lungă stradă din oraș și mă asfaltez și mă îmbrac în ninsoare și gheață, mai ales în gheață, mai ales în gheață, mai ales în gheață, ca ea, scumpa și divina de ea trecând să alunece și să cadă și să-și rănească glezna, pe care, doamne, de atâta vreme nu i-am mai sărutat-o. La urma urmei, cine are curajul să sărute o gleznă dacă ea nu șchioapătă?! (Ea)

Iubirea al cărei obiect este doar frumuseţea fizică nu este iubire adevărată. © CCC

Nu există tăcere mai mare decât în iubirea care nu-şi poate striga neliniştea.

Păstrează delicatețea sentimentului pentru prietenie; acceptă dragostea pentru ceea ce este... Cu cât îi dai mai multă demnitate, cu atât o faci mai periculoasă. © CCC

Dragostea este sentimentul cel mai maret, care, in gene­ral, face minuni, faureste oameni noi, creeaza cele mai mari valori morale.

Se pare ca se intampla mai des sa treci de la antipatie la dragoste decat la prietenie. (Caracterele - Despre inima)

Rănile iubirii pot fi vindecate doar de cel care le-a făcut. Proverb italian © CCC

Bogatia, gloria si puterea sunt fum! Neant! Bogatul gaseste pe unul si mai bogat decat sine, gloria oricui poate fi intunecata de o glorie mai mare a altuia, cel puternic e invins de altul si mai puternic… doar dragostea ne face egali cu zeii.

Ura sau iubirea noastra este efectul binelui sau raului pe care ni-l fac oamenii.

Te iubesc în timp. Te voi iubi până la sfârșitul timpurilor. Și când timpul va trece, atunci te voi fi iubit. Și nimic din această iubire, ca și nimic din ceea ce a fost, nu va putea fi șters vreodată. (Într-o zi voi pleca fără să fi spus totul) © CCC

Mai intai iubesti natura. Abia mult mai tarziu ajungi la om.

In zadar fugim de ceea ce ne este drag, imaginea sa, mai iute decat marea si valurile, ne urmareste pana la capatul lumii si oriunde am merge, ducem cu noi ceea ce ne ajuta sa traim.

Adevarata dragoste e asemenea nalucilor; toata lumea vorbeste de ea si nimeni n-a vazut-o… Cand exista o iubire curata si neamestecata cu nici o alta patima, ea se afla in adancul inimii noastre si nici macar noi nu o cunoastem.

Una dintre cele mai bune poezii de dragoste

Monograma

Motto:

„Cernit voi fi mereu – M-auzi? – singur, dupa tine, în Paradis!”

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, soarta.

O clipă Timpul are să consimtă,

Cum altfel, daca oamenii se iubesc.

II.

Port doliu după soare și după anii care vin

Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea.

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,

Acele „crede-mă” și-acele „nu”,

O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,

Cele doua jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,

Glastra cu flori în pragul porților,

Și tândarii de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,

Anemona care mi-a șezut în palmă

Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…

III.

Astfel vorbesc de tine și de mine

Pentru că te iubesc și în iubire știu să intru

Ca o lună plină de oriîncotro

Și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri

Să-mprăștii flori de iasomie –

Și sunt în putere adormită, să suflu și să mi te aduc

Prin sclipitoare treceri și ascunse portice-ale mării

Arbori hipnotizați cu paingi care se-argintează.

Au auzit de tine valurile

Cum mângâi, cum săruți,

Cum spui în șoaptă „CE” și „HEI”,

În jurul gâtului în radă

Mereu noi doi lumina și cu umbra

Mereu tu steluța și eu mereu întunecata corabie

Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul

Și cheiul ud și sclipătul pe vâsle.

Iar sus, în casa cu cârcei de viță,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se racește,

Mereu tu statuia, mereu eu umbra care crește,

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu,

Pentru că te iubesc și te iubesc,

MEREU,

Tu ești moneda, eu religia ce-o schimbă.

Atâta noaptea, atâta vuietul din vânt,

Atâta roua din aer, atâta tăcerea,

Marea jur împrejur împărățită

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflarea ta nespus de mică

Încât nimica nu mi-a mai rămas

Între cei patru pereți, tavan, dușumea,

Strigăt să-ți fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ți fiu mireasma, iară oamenii să turbe,

Căci nemaiîncercatul și de-aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii, și-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

Să vorbesc de tine și de mine.

IV.

Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuțitul, m-auzi, cuțit,

Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit

Și frânge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Și te iubesc mereu, m-auzi,

Te țin și te port și te-nveșmânt, m-auzi,

Unde mă lași, unde te duci și cu cine, m-auzi,

Vă țineți în potop de mână, uzi,

Enormele liane și lavele vulcanilor

Va veni ziua, m-auzi,

Să ne îngroape, iară miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,

În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,

Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,

A oamenilor,

Și-n mii de țăndări să ne azvârle, în ape, una dupa alta, mă auzi,

Amarul meu pietriș îl prenumăr, m-auzi,

Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,

Unde uneori, chipurile, m-auzi,

Ale sfinților

Plâng lacrima adevărată, m-auzi,

Clopotele croiesc în înălțimi, m-auzi,

Adânca trecătoare să trec eu

Așteaptă îngerii cu psalmi de moarte și cu lumânări

Nu mă duc nicăieri, mă auzi,

Amândoi sau niciunul, m-auzi,

Această floare a furtunii și, m-auzi,

A iubirii,

O dată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,

Nu-i cu putință altfel să-nflorească, mă auzi,

Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,

Nu mai este țărâna, nu mai este văzduhul

De noi atins același, mă auzi,

Și nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi

Dintru atâta crivăț și dintr-atâtea ierni, m-auzi,

Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,

În mijlocul mării,

Din singură voința iubirii, mă auzi,

Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,

Cu peșteri și stânci submarine și râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbește în ape, cine plânge – auzi?

Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi?

Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,

Te iubesc, te iubesc, mă auzi…

(Traducere de Victor Ivanovici)