Cand ne gandim de unde a pornit omenirea, si cand vedem unde a ajuns, aceasta lupta de veacuri ni se infatiseaza, fara sa vrem, intr-o lumina de epopee, trista adesea, dureroasa uneori, dar mareata intotdeauna. Aceasta epopee, al carei ritm il formeaza bataile de inima ale generatiilor trecute, in urmarirea fara preget a bunurilor ideale ale vietii, este istoria culturii omenesti. In fata ei suntem datori sa ne plecam fruntea cu respect si de pe inaltimile prezentului sa privim cu mai putina mandrie scaderile trecutului. Caci pe aceste inaltimi nu ne-am ridicat numai prin propriile noastre puteri. Daca suntem astazi ceea ce suntem, o datoram in cea mai mare parte trecutului. Progresele cu care ne falim atat de mult sunt produsul sfortarilor indelungate si penibile ale tuturor predecesorilor nostri, care au gresit ca sa nu mai gresim noi, care au suferit ca sa ne apropie pe noi de fericire, care si-au istovit energiile sufletesti ca sa ne dea noua macar putinta sa zarim aurora idealului, ce ramanea ascuns pentru ei in noaptea nepatrunsa a viitorului.
Optzeci de ani este vârsta pubertății academice.
(Jurnal)
© CCC
Să fim realiști. Putem cu adevărat visa la umanizarea umanității?
(Banca timpului care trece. Meditații cosmice)
© CCC
Chiar si pentru simplul zbor al unui fluture e nevoie de cerul intreg.
© CCC
Pamantul este stanca cea mare, de care omenirea, adevaratul Prometeu, e incatusata si sfasiata de vulturul indoielii. Ea a furat lumina si sufera pentru asta tortura.
Dacă aș crede în providență, aș îngenunchea în fiecare dimineață drept recunoștință că m-am născut într-un secol măreț în care omenirea a devenit, în sfarșit, conștientă că e atotputernică și a început să transforme lumea după pofta ei.