Unii oameni sunt de părere că am apărut din întâmplare. Cred că există ceva mult mai profund, despre care avem foarte puține bănuieli în acest moment.
© CCC
Imperativul practic va fi acesta: poarta-te astfel incat sa consideri omenirea, atat in persoana ta, cat si in persoana altuia, intotdeauna ca scop, si niciodata ca mijloc.
Trateaza umanitatea atat in persoana ta, cat si in a oricarui altcuiva, intotdeauna in acelasi timp ca scop, iar niciodata doar ca mijloc.
Dacă aș crede în providență, aș îngenunchea în fiecare dimineață drept recunoștință că m-am născut într-un secol măreț în care omenirea a devenit, în sfarșit, conștientă că e atotputernică și a început să transforme lumea după pofta ei.
Omenirea nu e nici asa de buna, cat cred optimistii cu orice pret, nici asa de rea, cat sustin pesimistii fara leac. Ceea ce nu i se poate tagadui e ca intentiile ii sint de regula mai bune decat faptele. Luata in general, omenirea e insufletita de iubirea sincera a adevarului, a binelui si a frumosului.
Cand ne gandim de unde a pornit omenirea, si cand vedem unde a ajuns, aceasta lupta de veacuri ni se infatiseaza, fara sa vrem, intr-o lumina de epopee, trista adesea, dureroasa uneori, dar mareata intotdeauna. Aceasta epopee, al carei ritm il formeaza bataile de inima ale generatiilor trecute, in urmarirea fara preget a bunurilor ideale ale vietii, este istoria culturii omenesti. In fata ei suntem datori sa ne plecam fruntea cu respect si de pe inaltimile prezentului sa privim cu mai putina mandrie scaderile trecutului. Caci pe aceste inaltimi nu ne-am ridicat numai prin propriile noastre puteri. Daca suntem astazi ceea ce suntem, o datoram in cea mai mare parte trecutului. Progresele cu care ne falim atat de mult sunt produsul sfortarilor indelungate si penibile ale tuturor predecesorilor nostri, care au gresit ca sa nu mai gresim noi, care au suferit ca sa ne apropie pe noi de fericire, care si-au istovit energiile sufletesti ca sa ne dea noua macar putinta sa zarim aurora idealului, ce ramanea ascuns pentru ei in noaptea nepatrunsa a viitorului.
E adevarat ca paginile frumoase ale istoriei sunt coplesite ca numar de cele intunecate sau stropite cu sange, ca de aici mintile grabite scot motive de condamnare pentru umanitate, dar privite de la inaltimea trebuitoare, istoria povesteste un mare triumf al energiei omenesti, care e oprita adesea in loc, care pierde din roadele silintelor sale, dar care-si castiga inapoi, prin lupta indaratnica, cuceririle cotropite un timp de inconstienta barbarului, de nisipul deserturilor.
Pamantul este stanca cea mare, de care omenirea, adevaratul Prometeu, e incatusata si sfasiata de vulturul indoielii. Ea a furat lumina si sufera pentru asta tortura.