Citate de Alexandr S. Puskin

O pasare nu canta fiindca are un raspuns, ci canta fiindca are un cantec. © CCC

Eu te-am iubit şi poate că iubirea În suflet, nu s-a stins încă de tot; Dar nici nelinişte şi nici tristeţe Ea nu îţi va mai da, aşa socot. Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde, De gelozie, de sfială chinuit. Dea Domnul să mai fii cândva iubită Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit. (Eu te-am iubit) Traducere de Maria Banuş

A canta o nota gresit este un lucru banal, dar a canta fara pasiune este de neiertat.

În liniștea grădinii, în mai, în noaptea grea, Privighetoarea peste un trandafir cânta. Nu simte, nu ascultă frumosul trandafir Când imnul de iubire îl leagănă pe-un fir. Nu-i cânți și tu asemenea recei frumuseți? Poete,-n van te strădui făptura să-i dezgheți! Poete, glasul lirei la ea nu a pătruns – De-o chemi când înflorește, n-ai să primești răspuns. (Privighetoarea și trandafirul) Traducere Radu Boureanu

O floare veştedă zăresc Ce-a fost uitată între pagini, Şi-un vis ciudat, nepământesc Trezeşte-n pieptul meu imagini. Pe unde a-nflorit, şi când? De care Mai avut-a parte? Şi cine-a rupt-o, cu ce gând? Şi pentru ce a pus-o-n carte? Să amintească un bun-rămas? Vreo întâlnire sub murmure? Sau vreo plimbare-n molcom ceas Pe câmp ori poate prin pădure? Mai sunt pe lume el şi ea? În ce ungher se află oare? Sau poate-s veştejiţi aşa, Precum aici această floare? (Floarea)

O melodie este adesea o sublimare, nu este realitatea. © CCC

Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii, Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut, Vei auzi judeţul și râsetul prostimii, Dar să ramâi ca stânca posomorât, tăcut. Ești crai: trăiește singur. Pe slobodul tău drum Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor, Desăvârseste-ţi roada gândurilor de dor Și n-aștepta răsplata a trudei nicidecum. Ea este-n tine. Tu-ţi esti înaltul tău judeţ Ce aspru-ţi hotărăște al muncii tale preţ. Esti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar Și clatine-ţi temeiul sfințitului altar Și pângărească-ţi vatra înaltei tale munci. (Poetului)

Când cânt, închid ochii. Dacă văd o pană, totul este bine. Fără această imagine în mintea mea, sunetul nu este suficient de "adevărat", şi trebuie să încep din nou. Trebuie să o fac. © CCC

Noi suntem ca un cantec, nu credeti? Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit.

De ce nu putem fi lebede, să cântăm suprem o singură dată? (Fresce interioare)

O albăstriță-n lan crescu de zor În primăvară. Vara a-nflorit. Sub ploaia toamnei floarea i-a pălit. Aceasta-i soarta celui muritor. (Aceeași soartă) Traducere de Virgil Teodorescu

Cant bucuria de a rataci si placerea de a ma sfarsi de dor. (Caligrame) © CCC

Cel ce canta trece de la bucurie la melodie, cel ce asculta trece de la melodie la bucurie.

Când scriu, melodia este întotdeauna cea care îmi vine prima în minte și se întâmplă să fie cazul ca cele mai frumoase melodii să fie triste, iar versurile urmează tonul melodiei. © CCC

Luna se strecoară-alene Printre ceţi, cernînd scântei, Şi pe Tristele poeme, Varsă trist lumina ei. Pe întinsul drum iernatic, Troica lunecă în zbor, Clopoţelul singuratic Clinchetă chinuitor. Surugiul pune-n cîntec Ceva scump, natal şi sfânt: Cînd al doilea descîntec, Cînd al inimii avînt... Nici lumini nu sînt, nici sate, Frig, pustiu, zăpezi... Şi doar Stîlpii verstelor vîrstate, Dinaintea mea răsar... Mi-i urît... Dar mîine, Nina Va zîmbi în faţa mea, Focu-şi va juca lumina, Ochi în ochi voi sta cu ea. Minutarul, făr-odihnă, Drumul său şi-l va urma, Pe noi singuri stînd în tihnă Miezul nopţii ne-o lăsa. Surugiul, cum i-e felul, Moţăie. Sînt trist, mi-e dor... Luna-n ceaţă; clopoţelul Clinchetă chinuitor... (Drum de iarnă) (traducere de George Lesnea)

Lectura, iată învăţătura cea mai bună.

A-nceput un greiere Casa s-o cutreiere. Şuieră Şi fluieră Şi să dormi nu te mai lasă; Parc-ar fi la el acasă. Ducă-se în altă aia, Că mi-a luat-o el odaia Şi mă bate la ureche Struna lui de sîrmă veche. De-o mai fi cum a-nceput, Îmi iau traista şi mă mut. Ai văzut neruşinare ? Sîmbăta, amiaza mare, Fără nici-o-nştiinţare, A venit, s-a instalat Şi s-a pus şi pe cîntat. Eu ca omul aşezat, Nu pun mîna pe pian Decît rar, din an în an, Pe oboi sau clavecin: Să nu supăr pe vecin - Dar şi-atuncea cu măsură Şi cu degetul la gură, Cînt vreo polkă sau vreo horă, Pîn' la anumită oră. Nepoftitului din casă Prea puţin de noi îi pasă. Îl tot caut în zadar Şi nu dau de lăutar. Dintr-un dring cu limba frîntă, El s-a pus pe chef şi cîntă, Undeva, printr-un ungher, La umbrelă, la cuier; Îl aud de peste tot, Şi din podini şi din pod Şi nu mă pricep cum face Că-l aud şi-atunci cînd tace. De cinci ori am aţipit Şi de cinci ori m-a trezit Oaspele afurisit. Mă frămînt, ascult, aştept Cu duşmanul să dau piept, Dar el, molcom şi huihai, Dă din cobză şi din nai; Ori că zgîrie pe scripcă, Ori că rîcîie o şipcă, Cîteodată pare, parcă, Pe sticlete că-l încearcă Sau că-ncinge pe departe Pila-n ciob de sticle sparte, C-are multe şi destule Şi gîtleje, dar şi scule. Şi...atunci? Am luat în gură Apă, şi cu-o stropitură L-am scos dintr-o crăpătură. Nimerisem, subt perdea, Într-un colţ de duşumea, Îl văzui, se scutura, Şi nu mai putea cînta. Udă, leoarcă, răguşită, Vocea-i moale e scîncită, Şi caricatura bearcă A uitat să mai şi meargă, Mi se face, însă milă de făptura lui umilă. Suferinţele mă dor. Eram gata să-l omor. Să-l omor că de ce cîntă? Gîndul asta mă-nspăimîntă. Ştie, oare, oarecine, Viaţa lui de unde vine? Tot ce poate, orişiunde, E să cînte ghersuri ciunte, Şi cîtu-i de mititel Numai gura e de el. Ca o trîmbiţă - şi nu zici C-are-n guşe zece muzici? Ştie-atîtea. vai, săracul, A cînta, - ca pitpalacul, Şi -are dreptul ticălos Să nu cînte nici frumos. Graiul lui e de-aşa fel Că-l pricep ai lui şi el. I-am prins trupul de un dram Şi i-am dat drumul pe geam, Şi-auzindu-l iar, de jos, I-am urat: -" Mergi sănătos !" (Greierele, vol. Versuri, 1980) Greierele, recită Leopoldina Bălănuță

Cînd zarva zilei se preface-n şoapte, Şi-n pieţele, de linişte-acum pline, Şi-aşterne umbra străvezia noapte, Iar somnul cu răsplata trudei vine,   Atunci începe truda mea şi chinul, Şi ceasurile picură-n tăcere: În nemişcarea nopţii simt veninul Mustrărilor arzînd pîn’ la durere.   În cugetul meu trist, noian de vise, Sfîşietoare gînduri s-au ivit. Iar amintirea iese din abise Rostogolindu-şi ghemul nesfîrşit.   Şi recitindu-mi viaţa mea în silă Blestem şi mă cutremur, plîng amar, Dar rîndurile triste de pe filă Răsar prin pînza lacrimilor iar. (Amintire, 1828)

Încet, foarte încet Cântă cântecul de leagăn La fel de încet precum zgomotul lunii Când se mișcă pe cer... (Cântec de leagăn) © CCC

Pentru ca nu stiu sa vorbesc, cant. © CCC