O interpretă, care deja nu scrie cuvintele și muzica, dacă, în plus, fură cântecele altora, dacă nu creează cântecul, nu este de mare interes.
© CCC
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi.
E liniştea de aur. E seara de cristale.
Candori rătăcitoare trec legănând copacii.
Şi dincolo de toate prin vis pârâul clar
printre mărgăritare spre infinit aleargă…
Singurătate! Totul e limpede şi stins…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Iubirea e departe… Nepăsătoare, calmă,
inima-i liberă. Nici veselă, nici tristă.
Culori, parfumuri, brize şi cântece o fură…
Parcă-ar pluti pe lacul unor simţiri imune…
Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot…
Parcă-ai putea cu mâna s-atingi eternitatea…
(Oră imensă)
Privighetoare-a nopţii, ce aştri făcuţi plângeri
ce flori făcute-acorduri, în inima ta cântă?
Tu, pasăre-a plăcerii, din ce grădini cu îngeri
sorbi apa cea curată ce-ţi moaie guşa sfântă?
Ca vocea ta să fie-n triumf stăpână peste
noaptea de mai, ce muzici se despletesc în spaţii
naintea ta, din pieptul tău mic suind pe creste,
imense ca o mare şi-un cer de incarnaţii?
Oare atlazul lunii ţi-astupă fina urnă
cu giuvaiere-azure, frumoase şi fidele?
Un zeu îţi cântă-n suflet? Din ce adânc nocturnă
eternitate ciocul tău ciuguleşte stele?
(O privighetoare)
Luna poleise râul,
– O, răcoare a dimineţii!
Şi din larg veneau tot valuri
Văruite cu lumină.
Câmpul mohorât şi firav
Se-ngălbenea mereu. Rămase
Numai cântul cel de greier,
Plânsul tulbure al apei.
Vântul se-ascundea prin peşteri,
Groaza se-nchidea-n colibe.
Printre cetină de pini
Aripi prinseră-a se-ntinde.
Stelele mureau pe boltă,
Munţii sângerau în zare.
Colea-n puţul din grădină
Ciripea o rândunică.
(Luna poleise râul)
(traducere de Ion Frunzetti)
De glasul tău s-a ridicat cântarea
De mersul tău se leagănă pământul
De ochii tăi se-nseninează marea.
Împătimit e farmecul palorii
Când mă privesc de sub umbroase gene
Cu ochii ei, adânc-adormitorii.
(cca. 1882)
(De glasul tău s-a ridicat cântarea…)
Înalță un cântec pentru ea, o, muză!
Fecioara cu cunună de violete-n păr,
Și laudă-i reflexele schimbătoare de pe gâtul fin,
Vocea-i șoptită și plină de veselie.
Cântă înc-o dată farmecele-i mii
Splendoarea-ncântătoare a ochilor,
Obrajii bruni și brațele mlădioase
Și sânul întunecat și gingaș.
Da, cântă pentru totdeauna despre ea,
Stăpâna-mi delicată și ademenitoare,
Cea mai frumoasă dintre toate câte au fost și sunt,
Sappho a mea cea cu zâmbet dulce.
(Nu mai mult pentru Lycus)
În mitologia greacă, Lycus sau Lykos (Lúkos, „lup”, în greaca veche) a fost de două ori regent al orașului antic Teba (Beoția). Aici, Lycus poate fi unul dintre tinerii pe care Alceu îi admira, potrivit lui Horațiu (Ode, 1, 32, 10), „frumosul Lycos cu părul și ochii negri”).
Copyright © CCC All rights reserved.
Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…
de iubire-ntâia oară cânt,
la scandal renunţ întâia oară.
Am fost crâng părăginit pe loc
La femei şi votcă dam năvală
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.
E de-ajuns să te privesc tăcut
Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul
Că uitând întregul tău trecut
Tu să nu mai poţi pleca la altul.
Tu – mers gingaş, tu surâsul meu,
Dac-ai şti, cu inima-i pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să fie.
Cârciumile le-aş uita pe veci
n-aş mai şti nici versul ce înseamnă
de-aş atinge-aceste braţe reci
şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.
Veşnic te-aş urma pe-acest pământ
Departarea mi-ar părea uşoară…
De iubire-ntâia oară cânt
La scandal renunţ întâia oară…
(Focul vânăt)
Luna se strecoară-alene
Printre ceţi, cernînd scântei,
Şi pe Tristele poeme,
Varsă trist lumina ei.
Pe întinsul drum iernatic,
Troica lunecă în zbor,
Clopoţelul singuratic
Clinchetă chinuitor.
Surugiul pune-n cîntec
Ceva scump, natal şi sfânt:
Cînd al doilea descîntec,
Cînd al inimii avînt…
Nici lumini nu sînt, nici sate,
Frig, pustiu, zăpezi… Şi doar
Stîlpii verstelor vîrstate,
Dinaintea mea răsar…
Mi-i urît… Dar mîine, Nina
Va zîmbi în faţa mea,
Focu-şi va juca lumina,
Ochi în ochi voi sta cu ea.
Minutarul, făr-odihnă,
Drumul său şi-l va urma,
Pe noi singuri stînd în tihnă
Miezul nopţii ne-o lăsa.
Surugiul, cum i-e felul,
Moţăie. Sînt trist, mi-e dor…
Luna-n ceaţă; clopoţelul
Clinchetă chinuitor…
(Drum de iarnă)
(traducere de George Lesnea)
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
(Cântec fără răspuns)