Cuget (Gândesc), deci exist. – Cogito, ergo sum. (Discurs asupra metodei)
René Descartes
Cartezianismul desemnează o mișcare filosofică ce susține principiile și teoriile gândirii lui René Descartes (forma latinizată, Renatus Cartesius).
Cartezianismul s-a evidențiat, mai ales, prin prima lucrare filosofică publicată în limba franceză, celebrul Discurs asupra metodei (1637), subintitulată “pentru a ne conduce bine rațiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”, ce expune trăsăturile fundamentale ale metodei sale.
Adevăratul punct de pornire al filosofiei carteziene este dubiul. Descartes ne asigură că orice act de îndoială constituie manifestarea unui act de gândire. Oricât de numeroase ar fi erorile în care se angajează gândirea noastră, realitatea ei se impune ca un fapt indubitabil: Dubito cogito, cogito ergo sum (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist).
Descartes formulează descoperirea lui “cogito” în Discurs asupra metodei. La sfârșitul îndoielii, își dă seama că este imposibil să se îndoiască de gândire pentru că a te îndoi înseamna a gândi. Deci, dacă gândesc, înseamnă, în mod necesar, că exist. Formularea sugerează că existența este dedusă din gândire. În realitate, “exist”, este deja în “cuget” prin pronumele personal “Eu” (cuget).
În Meditații metafizice (Meditationes de prima philosophia, 1641), lucrare care se dorește mai riguroasă, ideea va fi dezvoltată mai pe larg, iar formularea lui “cogito” va fi într-o formă diferită: Ego sum, ego existo (Eu sunt, eu exist).
Faima acestei formule îi ascunde originalitatea, căci nu este evident să deduci propria ființă din propria gândire. Cum poate conștiința să fie o dovadă a existenței noastre?
Ambiția lui Descartes este de a obține un adevăr indubitabil. Cu toate acestea, materialitatea lumii exterioare, pe care o considerăm evidentă, de la sine înțeleasă, nu este atât de certă, după cum o demonstrează iluziile noastre optice sau chiar experiența obișnuită a visului, a cărei impresie de realitate este foarte convingătoare.
În mod similar, familiaritatea pe care o menținem cu corpul nostru, deși pare a fi o dovadă mai concretă a ființei noastre, nu rezistă unei examinări atente, așa cum ilustrează relatările amputaților care experimentează senzații „fantomatice” în membrele lor. Prin urmare, nici lumea, nici corpul nu oferă un adevăr cert.
Pe de altă parte, deși mă pot îndoi de orice, însuși actul de a mă îndoi și, prin urmare, de a gândi, este o realitate incontestabilă. Conținutul gândurilor mele, ceea ce îmi imaginez, memorez sau calculez, se poate dovedi fals sau iluzoriu. Totuși, acest lucru nu pune sub semnul întrebării prezența gândului meu, care rămâne fără îndoială.
Chiar dacă aș afirma că nu exist, nu aș înceta să exist. De aceea, dacă gândesc (cogito), atunci sunt (ergo sum), adică exist, cel puțin în ceea ce privește conștiința.
La Descartes, experiența gândirii întemeiază în acest sens, primul dintre adevăruri, chiar dacă, paradoxal, rămâne cel mai dificil de înțeles… poate pentru că este atât de intim legată de noi încât nici măcar nu o mai percepem.
„Deci exist”? Totuși, nu trebuie confundată certitudinea existenței mele cu valoarea persoanei mele. „A fi” este un lucru, a exista ca o subiectivitate autentică este altceva. De aici și observația destul de amară a filosofului danez Søren Kierkegaard:
„Majoritatea oamenilor sunt niște «Eu»-ri prescurtate; ceea ce natura a dorit să fie modelat ca un «Eu» este în curând tocit într-un simplu subiect la persoana a treia.”
***
Descartes a publicat lucrarea Discurs asupra metodei, în 1637, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea. Patru ani mai devreme, la Roma, Galileo fusese condamnat de către Biserică pentru că a îndrăznit să contrazică acest adevăr bine stabilit de Biblie: Soarele se învârte în jurul Pământului, centrul lumii create de Dumnezeu.
“Cuget, deci exist”, simbolizeaza gândirea carteziana, in loc de a o rezuma. Această afirmatie, ce pare o evidenta, pune bazele gândirii raționale. Mare cunoscator al clasicilor latini, filosoful s-a inspirat, probabil, din intuiția Sf. Augustin, în secolul al V-lea, care scria în Cetatea lui Dumnezeu: “Si enim fallor, sum” (“Căci, dacă nu mă înșel, exist”).
In Discursul său, Descartes povesteste cum meditațiile sale l-au condus la a pune totul la îndoială, cu excepția unui singur lucru:
“In timp ce voiam sa gandesc astfel, că totul era fals, trebuia in mod necesar ca eu, cel care gandeam, sa fi fost ceva. Și observând că acest adevăr, cuget, deci exist, era atât de ferm și atat de sigur, incat toate presupunerile cele mai extravagante ale scepticilor nu ar fi putut sa-l zdruncine, am considerat că l-as putea admite fără probleme drept primul principiu al filosofiei pe care o cautam.”
Angajandu-se să reconstruiască întreaga filosofie pe baze solide, Descartes pune în aplicare o îndoială metodică, constand in eliminarea a tot ce nu este absolut sigur. Astfel, descopera ca, deși simțurile și raționamentele sale il inseala adesea, rămâne adevarat faptul ca eu, cel care sunt pe punctul de a ma indoi, sunt ceva, altfel spus, eu exist. Această certitudine a propriei sale existențe devine de acum inainte un adevar fundamental, primordial, putand servi ca punct de sprijin pentru filosofia pe care o va dezvolta, considerata astfel ca exemplara pentru filosofia moderna, ce plasează subiectul în centrul construcției cunoasterii.
Elaborand o metoda “pentru a ne conduce bine ratiunea și a cauta adevărul în științe”, Descartes dorea să verifice prin raționament toate adevărurile pe care le prelua. Ca si Galileo, era convins, in secret, că si dacă am vedea clar Soarele rotindu-se, aceasta nu ar dovedi că el se rotește. Lucid in ceea ce priveste dificultatea demersului, i-a scris editorului său: “Chiar daca ar fi prea putini oameni in lume care ar fi capabili să inteleaga rationamentele mele, nu e vina mea, si ele nu sunt mai puțin adevarate pentru asta.”
Când parodia se amesteca…
Mica fraza a devenit celebra, fiind parodiata sub toate formele. Astfel, aflat in mijlocul unui corpus foarte bogat, Paul Valéry a spus: “Uneori, cuget; și, uneori, exist”; iar Albert Camus: “Ma revolt, deci exist.”
[Corpus: culegere sau colecție de texte, documente, inscripții, legi etc.]
© CCC
Bunul-simț este lucrul cel mai bine impartit din lume. (Discurs asupra metodei)
“Bunul-simţ este lucrul cel mai bine împărţit din lume, căci fiecare se crede atât de înzestrat, încât chiar cei mai greu de satisfăcut în orice altă privinţă nu obişnuiesc să dorească mai mult decât au. Şi nu e verosimil ca toţi să se înşele, ci mai degrabă aceasta este o mărturie că puterea de a judeca bine şi de a deosebi adevărul de fals – adică ceea ce se numeşte bunul-simţ sau raţiunea – este, în mod natural egală la toţi oamenii. Şi astfel, diversitatea opiniilor noastre nu provine din faptul că unii sunt mai raţionali decât alţii, ci numai din faptul că noi ne conducem gândurile pe diferite căi şi nu considerăm aceleaşi lucruri.”
René Descartes
Descartes afirmă aici ideea unei universalitati a rațiunii. Toți oamenii sunt inzestrati, in mod egal, cu ratiune, deci cu bun-simt.
In stare naturala, omul e lup fata de om. (Homo homini lupus)
Thomas Hobbes
Hobbes considera că starea naturala este o stare de război a tuturor împotriva tuturor. Pentru că oamenii au aceleași nevoi de satisfacut, in timp ce bunurile materiale sunt limitate, pentru că fiecare poate pretinde o superioritate asupra altora, se vor naste în mod necesar conflicte sângeroase, care ar putea pune specia umana in pericol. De aceea, intrarea în societate apare ca fiind necesară.
Ganditori precum Thomas Hobbes, John Locke, J.-J. Rousseau au imaginat o stare naturala în care oamenii traiau într-adevar astfel, fara a-si reglementa reciproc comportamentele. Asa cum spunea Hobbes, în acea stare a naturii fiecare se afla într-un razboi continuu cu toti ceilalti (bellum omnium contra omnes): urmându-si propriile interese, oamenii nu tineau în nici un fel seama de interesele celorlalti, omul era lup fata de om (homo homini lupus).
In acea stare, individul se simtea în nesiguranta; viata si bunurile îi erau amenintate. De aceea, oamenii au consimtit, desi cu pretul renuntarii la unele din drepturile lor, sa formeze o comunitate care sa-i apere de invazia strainilor ori de nedreptãtile unuia împotriva altuia. Oamenii au acceptat un fel de pact ori contract social, de felul: renunt la dreptul meu de a ma conduce singur si autorizez pe acest om sau grup de oameni sa asigure drepturi si obligatii pentru toti, cu conditia ca fiecare alt om sa faca la fel. Astfel a luat nastere statul.
© CCC
Lenevia este mama filosofiei. (Leviatan)
Thomas Hobbes
Se face referire aici la ceea ce gânditorii antici numeau “otium”, adica timpul liber sau odihna filosofica (otium filosoficum). Activitatea filosofică este o activitate cu normă întreagă, incompatibila cu alte activități. Aceasta presupune activitatea unui spirit liber și, de asemenea, eliberat de activitatile fizice. Astfel, filosofia nu există decat în societatile in care functioneaza diviziunea muncii și, acolo unde există filosofi, altii lucreaza pentru a le permite sa supraviețuiasca.
Otium: termen latin abstract, avand o varietate de sensuri, inclusiv acela de timp liber în care o persoană se poate bucura prin intermediul alimentatiei, jocului, odihnei, contemplarii și eforturilor academice. Alteori, se referă la timpul pensionarii unei persoane după exercitarea serviciului in sectorul public sau privat, opus “vieții publice active”. Otium poate avea si sensul de timp liber temporar, sporadic. Acesta poate avea implicații intelectuale, virtuoase sau imorale. Inițial, se referea la retragerea din activitatea cotidiana de comert (negotium) sau afaceri, in vederea angajarii în activități care erau considerate a fi de valoare artistica sau informative (adică discutii, scris, filosofie). Avea un sens special in cazul oamenilor de afaceri, diplomaților, filosofilor și poeților.
Otium elegans: in latina, odihnă rafinată. Prin aceasta expresie se desemnau preocupările spirituale și, în genere, activitatea intelectuală, deoarece anticii își dedicau timpul liber studiului.
Nu poruncim naturii decat supunandu-ne ei. (Noul Organon)
Francis Bacon
Legile naturii sunt strict determinate si, neputand fi schimbate, oamenii trebuie sa li se supuna. Acest lucru nu înseamnă însă că oamenii sunt supusi naturii. Modalitatea propusă este aceea de a folosi legile naturii in folosul oamenilor. Astfel, respectand legile naturii, aceasta poate fi supusa vointei lor. Libertatea nu consta in absenta constrângerii, ci în utilizarea rațională a acestor constrângeri.
Bacon, prin aceasta fraza, subliniază faptul ca forta asupra lucrurilor provine din cunoașterea lor. Nu se poate obține ceva din partea naturii doar prin transmiterea dorintei. Natura trebuie studiata, înțeleasa pentru a fi folosita scopurilor dorite. Cunoașterea inseamna putere, deoarece permite acționarea asupra obiectului studiat, astfel încât sa se obțina ceea ce se doreste de la acesta.
Cine a învățat să moară s-a dezvatat să fie sclav. (Eseuri)
Michel de Montaigne
Despotul nu-si poate exercita puterea decat dacă oamenii lui se tem de el. Frica, prin excelenta, este, desigur, cea fata de moarte pentru că moartea este ireversibilă (nu este valabil acelasi lucru in cazul pierderii bunurilor). Dar ce mai poate face despotul împotriva celui care a învățat să nu se teama de moarte?
Nu mori pentru ca esti bolnav, mori pentru ca esti viu. (Eseuri)
Michel de Montaigne
Moartea este o consecință a vieții. De aceea, Montaigne considera că înțelepciunea inseamna acceptarea mortii și, prin urmare, ca a filosofa inseamna a învăța sa mori, ceea ce nu este nimic altceva decat a învăța să trăiești.
Cred pentru că este absurd.
Anonim
Această afirmatie definește credința. Nu avem nici o dovadă a existenței lui Dumnezeu. A crede în Dumnezeu (sau a nu crede) denota o alegere pe care o faci in viață, dar care ramane nefondata rational. Cu alte cuvinte, adevărurile venite prin revelații divine trebuiesc crezute, chiar dacă nu au nici un suport în rațiunea umană.
Declarația “Credo quia absurdum” (Cred pentru că este absurd), atribuita adesea lui Tertulian (160-225 e.n.), este uneori citată ca exemplu al vederilor Părinților Bisericii; aceasta declaratie pare a fi o citare greșită a lui Tertulian din De Carne Christi (Despre trupul lui Hristos). Ceea ce Tertulian a scris de fapt este: “… Fiul lui Dumnezeu a murit; trebuie să credem cu toată tăria în acest lucru, pentru că este absurd.”
Cu toate acestea, nu este o declarație a unei poziții fideiste, ci pare mai plauzibila in contextul in care Tertulian facea pur și simplu o exagerare ironica. De fapt, aceasta declaratie ar folosi un argument din Retorica lui Aristotel (384-322 i.e.n.) care spunea că, dacă un om în care ai încredere iti povesteste despre un eveniment miraculos la care a fost martor, poti lua în considerare faptul că el poate să spună adevărul, în ciuda faptului că evenimentul este foarte puțin probabil.
Citatul este, uneori, in mod eronat atribuit Sfantului Augustin si se pare ca, de fapt, nu ii apartine nici lui Tertulian, originea lui fiind incerta.
***
Fideism: concepție filozofică iraționalistă care dă credinței prioritate față de știință sau pune credința pe același plan cu știința; concepție iraționalistă, dezavuată de biserică, potrivit căreia credința ar depinde mai ales de sentiment, putând ajunge singură la adevăruri superioare, inaccesibile rațiunii.
A fi liber inseamna a dori ca lucrurile să se intample, nu asa cum iti place tie, ci asa cum se intampla.
sau
Nu pretinde ca lucrurile să se întâmple aşa cum doreşti tu, ci aşa cum se întâmplă şi vei prospera întotdeauna.
Epictet
Acest citat ar trebui legat de cel in care Epictet afirma faptul ca unele lucruri depind de noi, altele nu. A dori ca lucrurile să se intample așa cum iti place este ca si cum ai dori sa fii Dumnezeu pentru ca atunci poti sa doresti să schimbi legile naturii. Ințeleptul nu numai că acceptă ordinea lumii, dar o doreste. Astfel, el se integreaza in ordinea universală.
Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu.
Epictet
Unele lucruri depind de noi, altele nu. Această distincție va fi fundamentul eticii stoice. Depind de noi gândurile noastre, judecățile noastre și atitudinea noastră față de lume. Nu depind de noi legile naturii și ale societății. Stoicismul apără ideea unui determinism strict al naturii. Astfel, dacă cineva vrea să schimbe ordinea lucrurilor, se va confrunta cu esecul și va fi nefericit. Conditia fericirii sale este deci sa-si schimbe atitudinea față de lume (depinde de el) si sa doreasca ordinea lumii.
“Dintre toate lucrurile care sunt pe lume, unele depind de noi, iar altele nu. Cele care depind de noi sunt opiniile noastre, mişcările noastre, dorinţele, înclinaţiile şi aversiunile noastre – într-un cuvânt, toate acţiunile noastre. Cele care nu depind de noi sunt trupul, bunurile, reputaţia, demnităţile, într-un cuvânt, toate lucrurile care nu fac parte din acţiunile noastre.
Lucrurile care depind de noi sunt libere prin natura lor, nimic nu poate să li se opună sau să le oprească; cele care nu depind de noi sunt sclave, slabe, dependente, supuse miilor de obstacole şi inconveniente, cu totul străine de noi.
Aminteşte-ţi deci că, dacă tu consideri libere lucruri care prin natura lor sunt sclave şi proprii ţie pe cele care depind de altcineva, vei întâmpina la fiecare pas obstacole, vei fi rănit, tulburat şi te vei plânge de zei şi de oameni, în timp ce considerând al tău ceea ce-ţi aparţine de drept şi străin ceea ce e al altcuiva, nimeni nu te va obliga să faci ceea ce vrei, nu te vei plânge de nimeni, nu vei acuza pe nimeni, nu vei face nici cel mai mic lucru împotriva ta însuţi, nimeni nu-ţi face vreun rău şi nu vei avea niciun duşman, căci nimic rău nu ţi se va întâmpla.
(varianta a paragrafului de mai sus: “Inainte de toate, din lucrurile lumii acesteia, unele stau in puterile tale, altele nu… Prin urmare, ia aminte. De vei confunda sfera libertatii cu a necesitatii, sau sfera suveranitatii tale cu a fatalitatii universale, sa stii ca mergi de-a dreptul la ciocniri, amaraciuni si nenorociri inevitabile, si deci la conflicte si cu omenirea si cu Dumnezeu. Din contra, daca vei distinge cu precizie sfera ta proprie de cea straina tie, faptele tale nu vor cunoaste nici inceput, nici oprire fortata din afara; nu te vei plange de nimeni, nici nu vei da vina pe nimeni; si contand in toate numai pe vointa ta, nu te poate nici atinge, nici dusmani nimeni; caci n-are nici cum, nici de ce.”)
Dacă aspiri deci la bunuri atât de importante, aminteşte-ţi că pentru a le dobândi nu trebuie să munceşti puţin şi că, în ceea ce priveşte lucrurile exterioare, trebuie să renunţi la ele complet, iar pe altele să le amâni. Căci dacă încerci să le împaci pe toate, urmărind şi aceste bunuri şi bogăţia şi demnităţile, e posibil să nu le obţii pe acestea din urmă pentru ca ţi le-ai dorit pe celelalte, dar cu siguranţă nu vei reuşi să dobândeşti acele bunuri, singurele care ţi-ar putea aduce libertatea şi fericirea.
Astfel, în faţa oricărei năluciri dureroase, fii pregătit să spui: “Nu exişti decât în imaginaţia mea, nu eşti ceea ce pari.” Apoi, examineaz-o cu atenţie, aprofundeaz-o şi, pentru a o sonda, serveşte-te de regulile pe care le-ai învăţat, mai ales de prima dintre ele, de a şti dacă lucrul care îţi dăunează face parte dintre cele care depind de noi, sau din celelalte; şi, dacă e din cele care nu stau în puterea noastră, spune-ţi fără să şovăi: “Asta nu mă priveşte”.”
***
Stoicism: curent filozofic, în Grecia și Roma antică, care conținea elemente materialiste în ceea ce privește problema cunoașterii și care în domeniul eticii susținea că oamenii trebuie să trăiască potrivit rațiunii, să renunțe la pasiuni și la plăceri, să considere virtutea ca singurul bun adevărat și să se dovedescă neclintiți în fața vicisitudinilor vieții.
Determinism: teorie care susține universalitatea principiului cauzalității, teza că toate fenomenele naturii, societății și gândirii se nasc și se dezvoltă în virtutea unor cauze, mișcarea lor fiind guvernată de legi obiective; teorie, concepție potrivit căreia fenomenele sunt generate de înlănțuiri de cauze și efecte, prin condiționări și legități, prin interacțiuni necesare și repetitive.
© CCC