Urmați flacăra strălucitoare a adevărului,
Căutați să descoperiți căi de nimeni știute.
Cu fiecare secret dezvăluit vouă, acum,
Spiritul omului crește în cunoaștere
Și Dumnezeu crește și mai mare!
Deși florile miturilor le puteți îndepărta,
Deși fabulosul întuneric îl puteți risipi
Și ceața închipuirii universului o puteți destrăma;
Nu vor lipsi noi lucruri de iubit
Mai departe, în univers.
Fiecare epocă are propriile țeluri
Și uită repede visele zilelor trecute.
Așadar, purtați torța învățăturii înainte
Și alăturați-vă făuririi cunoștințelor noilor ere.
Casa Viitorului să crească!
Dar nu disprețuiți altarele trecutului!
Chiar de veți ridica mult mai frumoase catedrale.
Pe pietrele lor, flăcările sfinte dăinuie încă,
Iar iubirea omului e acolo și le veghează
Și lor le datorați respect!
Acum, cu lumea ce se risipește din priviri,
Coborâți curcubeul desăvârșit al desfătării,
Fiți împăcați cu adevărata înțelepciune.
Stelele voastre, o, tineri cuceritori, și ele,
Se vor estompa în noapte!
(Către tineri)
Poezia îi încurajează pe tineri să urmărească cunoașterea și să îmbrățișeze viitorul respectând în același timp trecutul. Îndeamnă la eliminarea iluziilor, dar subliniază valoarea durabilă a iubirii și a tradiției. În comparație cu celelalte lucrări ale autorului, menține o temă consecventă a explorării intelectuale și a progresului generațional. În contextul timpului său, ea reflectă accentul de la sfârșitul secolului al XIX-lea pus pe descoperirea științifică și căutarea progresului, echilibrând în același timp această perspectivă cu o recunoaștere a importanței conservării umanității și a lecțiilor trecutului.
Copyright © CCC All rights reserved
Trei sînt miturile naţionale fundamentale care îl preocupau pe critic [Laurențiu Ulici]: Mioriţa, Meşterul Manole şi Luceafărul eminescian. Le va evidenţia unicitatea, definindu-le aproape aforistic:
„Mioriţa e cea dintîi expresie autohtonă artistică a istoriei noastre, dar o expresie autohtonă pe toată durata ei. Ea ne spaţializează în daco-romanitate, aşa cum mitul meşterului Manole, plecînd la începuturi dintr-o idee creştină, ne fixează în spaţiul european. Ciobanul Mioriţei este omul acestui pămînt, Manole, cum se va vedea, omul fără identitate etnică precizată, europeanul. Căci ciobanul şi Manole sînt una: ipostaza privată şi ipostaza generală a aceluiaşi individ, altfel spus: figura psihică şi figura spirituală…“
„Manole-creatorul atinge universalitatea prin esenţializarea specificului său etnic. Cele două balade sînt, aşadar, complementare, în privinţa sensului, desigur; calmului contemplativ al ciobanului, Manole îi adaugă vocaţia creaţiei. Geniul poetului anonim realiza o excepţională sinteză metaforică a aspiraţiilor noastre de-a lungul a două milenii. Fenomenul avea să-l impresioneze, mai mult decît se crede, pe Eminescu. Luceafărul fiind primul dintre argumente.“
Poemul eminescian este o „prelungire ideatic-superioară“ a celor două balade. Specificul etnic este redat, în completitudinea sa, de Mioriţa, la rîndu-i prezent, în continuare, ca temelie a universalităţii în Manole, pentru ca, în final, ne atenţionează Laurenţiu Ulici, să fie cu totul înglobat în universal prin Luceafărul. Astfel, în viziunea criticului, cele trei capodopere ale poeziei naţionale închid cercul construcţiei noastre psihice care urcă de la etnic, de aici la universal cu tot cu etnic, pentru a accede, prin Luceafărul, pe o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. Această, abia schiţată, fenomenologie a specificităţii noastre îl va preocupa întreaga viaţă şi urma a se finaliza în incitanta lucrare Mitică şi Hyperion, anunţată – au şi apărut cîteva fragmente, dar nepublicată încă în momentul dispariţiei sale surprinzătoare şi tot pe atît de năprasnice. (Cassian Maria Spiridon)
Eu nu accept condiţia geniului în afara conştiinţei de sine. Eminescu, care era genial realmente, să nu-mi spună nimeni că nu avea conştiinţa genialităţii lui. Nu cred un asemenea lucru. Nu cred în geniile care se ignoră. E foarte clar pentru mine că atât Eminescu, cât şi Caragiale aveau conştiinţa genialităţii lor. Asta înseamnă că aveau şi conştiinţa apartenenţei. Ştiau cu siguranţă unul despre celălalt că exprimă o anumită porţiune din sufletul românesc, nu superioară una alteia, căci asemenea ierarhii sunt absurde, ci o porţiune esenţială.
…Nu poate fi numai Eminescu omul deplin al culturii române după cum susţinea Constantin Noica. Mai există la noi o dimensiune la fel de importantă, la fel de mare, ţinând tot de esenţă, care ne este eminesciană, nu ţine de dimensiunea Eminescu. Este vorba despre dimensiunea Caragiale. Există în noi un Hyperion foarte puternic, pe care îl iubim foarte mult, prin care am vrea să fim cu toţii recunoscuţi. Dar mai e în noi şi un Mitică la fel de puternic, pe care nu ni-l revendicăm, deseori mulţi dintre noi nu ni-l recunoaştem, deseori mulţi dintre noi îl condamnăm fără să ştim despre ce este vorba, ne lepădăm de el ca şi cum ar fi un lucru de ruşine. Mitică şi Hyperion sunt cele două euri – componente ale sufletului românesc. Fără unul din ele suntem parţiali, nu suntem întregi. Deci, omul deplin al culturii române, dacă ar fi fost să existe, ca persoană fizică, ar fi trebuit să poarte pe buletinul de identitate: nume – Eminescu; prenume – Caragiale.
O operă clasică este o carte pe care toată lumea doreşte să o fi citit, dar pe care nimeni nu vrea să o citească.
Căutarea adevărului în bibliotecă. În cărţi. Cărţile sunt nenumărate; unde este începutul? Aceste ore de bibliotecă în care urmăreşti, în cărţi, adevărul! Şi deodată, cazi într-un gol. E noapte, nu mai înţelegi nimic.
Nu mi se pare nimic mai interesant, mai atrăgător ca o colecţie de foi tipărite, făţuite, aranjate în grup sub forma unui volum şi care cuprinde toată viaţa de inimă şi de minte a unui om de elită. E ca o condensare a parfumului tot dintr-o floare într-o pastilă sau într-o picătură…
Suave astenii de primăvară
și cugetarea-ntr-un impas difuz
și verb rotund ca un sigil în ceară
abia ghicit și dulce la auz.
Prin vârstă iarăși iezere alpine
privind, spre cer, orbite de lumini –
Poetul vă previne: vremea vine
până și-n cer să fim printre vecini.
Venim cu sentimentul primăverii
acut, în toți, uitând că ore bat.
Genealogic arbori, merii, perii
ne smulg din vârsta timpului uscat.
Acum pe umeri ridicăm lumina
și ducem orele, distrați pe mâini.
Albi de nesomn suntem precum hermina
și străvezii de parc-am fi fântâni,
și străvezii de parc-am fi fântâni.
(Sentimentul primăverii)