Pe aceeaşi ulicioară
Bate luna în fereşti,
Numai tu de după gratii
Vecinic nu te mai iveşti!
Şi aceiaşi pomi în floare
Crengi întind peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac să fie azi.
Altul este al tău suflet,
Alţii ochii tăi acum,
Numai eu, rămas acelaşi,
Bat mereu acelaşi drum.
Ah, subţire şi gingaşă
Tu păşeai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tăinuitului boschet
Şi lăsându-te la pieptu-mi,
Nu ştiam ce-i pe pământ,
Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt.
Sărutări erau răspunsul
La-ntrebări îndeosebi,
Şi de alte cele-n lume
N-aveai vreme să întrebi.
Şi în farmecul vieţii-mi
Nu ştiam că-i tot aceea
De te razimi de o umbră
Sau de crezi ce-a zis femeia.
Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi!
Am vrut să scriu dintotdeauna, am încercat de timpuriu, însă cuvintele le-am găsit abia mai târziu.
Vino din păduri
Ca să-mi spui poveşti
Cu căutături
Îngereşti.
Ochiul tău iubit,
Plin de mângâieri,
Dulce mi-a lucit
Până ieri.
Unde mi te-ai dus
Pe acest pământ
Fără să-mi fi spus
Un cuvânt?
Din frunzişul rar
Luna în fereşti,
Cercetează iar
Unde eşti.
Ar luci pe zid
Până când te culci
Până ţi se-nchid
Ochii dulci.
Şi pe gura ta
De cum adormişi
Ea te-ar săruta
Pe furiş.
Cum nu sunt ca ea
Ca să mă strecor
Drept oglinda ta
Să cobor.
Chipul tău frumos
Să-l privesc întreg,
Cu atât folos
Să m-aleg.
Iar de m-ai zări
Pintre ochi-nchişi
Ţi s-ar năzări
Luminiş.
(cca. 1880–1881)
(Vino din păduri…)
Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea mușcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolența,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor ușor de păsări
printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți,
nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârșitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poți,
uită acel gust de sulf
și de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima…
(Zi după zi)
Traducere: Nicolae Zărnescu
În spatele fiecărui cuvânt o lume întreagă stă ascunsă, aşteptând să fie imaginată.
Când nici luceferii nu sunt eterni,
Ce rost are cuvântul “întotdeauna”?
(Când nici luceferii)
O iubesc pe Albă-ca-Zapada
Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o văd,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi că frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgeră o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spada
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Să îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Țurțure înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
Am crezut-o? Nici măcar o singură clipă. Era greu să crezi în cuvintele ei, dar să te îndoieşti de ele era încă şi mai greu. Trebuia să văd în sfârşit ceea ce era limpede ca lumina zilei: încă din clipa sosirii mele, ea mă dresa. Pisica atotştiutoare locuia la Veneţia, mi-am amintit eu, şi eu nu voiam să-i semăn. Nu trebuia s-o las să se atingă de soarta mea; nu ea era aceea care trebuia să-mi elibereze un bilet de intrare pentru un colţ din universul meu şi nici cea care trebuia să-mi organizeze acel no man’s land al meu.
(Trestia revoltată)
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.
Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.
Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.
Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.
Visând, întrezărim prin doruri –
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.
(Risipei se dedă florarul)