Când am să plec din lume, n-au să mai fie flori.
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gândul meu o ține.
(Rubaiate)
A fost odată ca niciodată,
Un uriaş cu ochi albaştri,
Îndrăgostit de o femeie mărunţică,
Ea visa să aibă o căsuţă foarte mică
Cu o grădină sub fereastră
Şi în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină,
Dar uriaşul, cu mâinile lui de uriaş,
Menite să înalţe un întreg oraş,
Nu putea construi visul femeii,
Adică, o căsuţă foarte mică
Cu o gradină sub fereastră
Şi în grădină mult caprifoi cu florile-n lumină,
Iar într-o zi, când soarele-a apus,
Ea ochilor albaştri le-a spus:
“Rămâneţi cu bine!”
Căci a venit unul cu avere şi stare
Şi a dus-o pe femeia mărunţică
La visul ei, adică,
La o căsuţă foarte mică,
Cu o gradină sub fereastră
Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină.
De atunci uriaşul e singur pe lume,
Singur de tot,
Dar a înțeles
Că dragostea lui de uriaş,
Menită să înalţe un întreg oraş,
Nu ar fi putut încăpea
Într-o căsuţă foarte mică
Cu o gradină sub fereastră,
Şi în gradină mult caprifoi cu florile-n lumină.
Deci, a fost odată ca niciodată,
Un uriaş cu ochi albaştri,
Îndrăgostit de o femeie mărunţică,
Femeia… visa…
(Uriaşul cu ochi albaştri)
Aş vrea un cer albastru, şi pace, şi lumină,
Ca-n basme să-mi răsară în faţă o grădină,
Cu largi cărări umbrite, şi flori de liliac,
Şi sălcii plângătoare pe-o margine de lac…
Iar tu să-mi fii acolo, izvor de fericire!
Cu ochii mari şi limpezi, cu mijlocul subţire,
Crăiasa mea iubită – regina florilor –
Să-ţi dau o veşnicie de nesfârşit amor!
Să nu te văd iar tristă, – ci dornică de viaţă,
Cu zâmbetul pe buze şi rumenă la faţă,
Să uiţi c-ai mers odată pe-al vieţii aspru drum,
– Să nu te mai ajungă durerile de-acum…
(Iubitei întristate)
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi-ţi răsfiră-n soare, şi-ţi răsfiră-n vânt
Paginile-n care, peste-albastru-ţi cânt,
Şi-a cernut tăcerea pulberea-i cernită…
Dorul meu,
Deschide-ţi cartea pecetluită,
Şi mă-nvaţă iarăşi cântul bunei veşti,
Să mi-l cânt, cum cântă florile-n fereşti,
Oglindită-n geamul larg deschis în soare…
Dorul meu,
În suflet mi-a crescut o floare!
Apăr-o de vânturi şi dă-mi viers s-o cânt…
Dorul meu,
În geamul larg deschis în vânt
Cântă astăzi viaţa, cântă-nfiorată,
Cald ca nicăieri, sfânt ca niciodată!
(Cântă astăzi viaţa)
Vântul trece lin, uşor
Printre arbori şi deodată
C-un parfum îmbătător
S-a umplut pădurea toată.
Florile din jur se-ntreabă:
– Poate vine-n ospeţie
Vreo zeiţă de la îngeri?
Să ne-mbete, cine ştie?
– Nu, răspunde-nfumurată,
Îndreptând capul spre soare
Floarea care printre flori,
Este-n codru cea mai mare.
Nu e alta-aici ca mine
O zeiţă sunt doar eu!
– Ah, îi zice atunci pădurea,
Ai miros urât şi greu.
Eşti tu mare, eşti ghimpoasă,
Dar zeiţă-i altă floare
Uite-o colo subţirică,
Gingaşă, fermecătoare.
Stă cuminte, stă în umbră,
Aplecată spre pământ,
Lacrimi albe, mici, rotunde,
Clopoţei de-argint în vânt…
Ea e floarea, ea-i zeiţa,
A-nflorit întâia oară.
Ne-a adus parfum ceresc
Şi-i vom zice… Lăcrămioară.
(Lăcrămioara)
Trei lucruri ne-au rămas din paradis: stelele nopţii, florile zilei şi ochii copiilor.
Domol răsună ploaia-n geamuri,
Cu-același ritm melodic și egal,
Cu miros cald și umed de pe lanuri;
Cu lungi tristeți de toamnă și caval –
O fină pânză de argint
Se țese luminoasă și lichidă
Din cerul trist și palid spre pământ,
Învăluindu-l ca-ntr-o crisalidă;
Pe flori înviorate și pe-alei
S-au risipit șirag de nestimate
Atâția stropi nepângăriți și grei,
Cu străluciri de grele diamante.
Aș vrea aceste lacrimi lucitoare,
Pășind cu glezne goale prin verdeață,
Să le culeg în poală răbdătoare
Și-n dar să ți le-aduc de dimineață.
(Ploaie)
Învață-mă cu ce să-ncep întâi
și-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
și cum, de-atâtea lumi luminători,
pe gura ta surâsu-i ca un soare;
ei poate niciodată n-or să știe
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veșnicie
iubindu-ne; și nu vor ști că-n glas
îți cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
niște cuvinte simple-ar fi rămas.
Învață-mă cu ce să-ncep și cum
să-i spun acestei lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.
Ea, poate, niciodată n-o să știe
c-a înflorit în flori și-a curs în ape,
că din pământ și sura veșnicie
să mi te-aducă, -așa cum esti, aproape;
și, fiindcă-o să murim și noi odată
gândește-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
și dragostea cu inima deodată?…
De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
și eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca disprețuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.
(Gândeste-te, n-ar fi păcat…)
Ardeau ca nişte facle vii,
În vârf de firave tulpini.
Îşi înălţau râzând zglobii
Obrazul roşu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
Am rătăcit în seara blândă,
Umplându-mi braţele de floare
Învăpăiată şi plăpândă.
Şi m-am întors într-un târziu,
Departe câmpul rămânea,
Atât de singur şi pustiu
În urma mea.
Dar când acasă-am încercat
Să-i strâng într-un aprins buchet,
Toţi macii mei s-au scuturat
Ca nişte lacrimi pe parchet.
(Macii)
Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentat
și anul ăsta zâna primăvară,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parcă-ar fi venit întâia oară.
Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit
în parcul vast si gol de lânga noi.
De mult nu mă-ncercase așa dor
de viață și călcam nerăbdătoare;
simțeam cum se-nfioară sub picior
pamântul umed, fecundat de soare.
Copacii goi mi s-au părut încântători –
Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut
(trecusem până-atunci de-atâtea ori
pe lângă ei și nici nu i-am văzut)
Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spălat),
cu capul dat pe spate l-am privit
și l-am găsit de-a dreptul minunat.
Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar
erau așa de-albaștri, delicați –
ca niște firmituri lăsate-n dar
de primăvară, printre pomi-ntunecați.
M-am aplecat cu inima batând,
dar când era să-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit în gând
că pentru ei paharu-i un sicriu.
Și m-am întors spre casă mai agale,
c-o oboseală fericită-n pași,
iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
în schimb, aveam în suflet toporași.
(Toporași)