Tot ce poate spera un om e să-i fie îngăduit să trăiască în pace printre semenii săi.
(Lumină de august)
Când începe să-ţi fie teamă de semeni şi când trebuie să-ţi cântărești fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare şi decât faptele – chiar dacă eşti tânăr, bucuria vieţii – dacă există – se-ntunecă.
In raporturile cu semenii nostri, mai des le castigam bunavointa prin defectele decat prin insusirile noastre.
Nimic nu ne face mai necesari in lume ca iubirea ce-o avem pentru semenii nostri.
Numai omul bun, omul rational, omul util celorlalti poate spune cu adevarat: am trait. Nu inseamna a trai, ci a vegeta, daca nu contribui la fericirea semenilor.
Nemurirea poate fi inteleasa ca un fel de viata pe care o dobandim in memoria oamenilor; acest sentiment care ne impinge cateodata la actiunile cele mai mari este semnul cel mai sigur al pretului pe care il punem pe stima semenilor nostri. Noi ascultam in noi insine elogiul pe care ni-l vor face intr-o zi, si ne jertfim. Ne sacrificam viata, incetam de a exista in mod real pentru a trai in amintirea lor. Daca nemurirea considerata sub acest aspect este o himera, ea este himera sufletelor mari… Suntem puternic legati de consideratia oamenilor cu care traim; fara sa vrem, vanitatea noastra scoate din neant pe cei ce nu exista inca si noi auzim mai mult sau mai putin bine judecata pe care o fac asupra noastra si ne temem de ea mai mult sau mai putin.
Oamenii care pot dispretui pe semenii lor nu se vor ridica niciodata la adevarata noblete, fiindca, la randul lor, vor fi si ei dispretuiti de altii.
Nu exista om care sa nu fie in stare si sa nu aiba nevoie de a iubi si de a stima pe semenii sai.
De ce suntem pe lume, dacă nu pentru a-i amuza pe semenii noştri şi a ne amuza de ei, la rândul nostru?
(Mandrie si prejudecata)
© CCC