Citate de Mihail Ralea

Fiecare om, chiar si cel mai umil, isi are filozofia sa.

Ironia e o ura usoara indreptata contra unor oameni pe care ii iei in serios.

Nimic absurd nu se poate mentine in moravurile omenesti.

Gratia oamenilor mari e naivitatea.

Ce este nobletea?... a vrea sa fii mai bun, mai drept, mai vrednic, mai curajos decat gradul comun atins pana atunci in aceste virtuti… Nobletea e o problema de atentie incordata la un orizont ideal intrezarit in viitor. Singurul sens al nobletei e cel revolutionar, cel eroic, adica cel etic. Ea se confunda cu legea progresului omenesc in nelinistea sa de vesnica imbunatatire.

Un pesimist cu adevarat e conservator ori chiar retrograd. El neaga progresul si posibilitatea lui. Dar un democrat care se entuziasmeaza de libertate, de egalitate si de fraternitate, are cu siguranta adanci rezerve de optimist.

Lumea e perfectibila, ea se transforma mereu in sensul progresului.

Actul creator, inventia, e caracteristica vietii.

Un om care pricepe si admite totul e, implicit, un om obiectiv. Fiindca obiectivitate inseamna justitie pentru orice.

Nimic nu e sigur, totul e posibil.

Succesul e o conditie esentiala a dezvoltarii personalitatii, a dezvoltarii acelui optimism intim in fortele si capacitatile noastre…Ca sa ai succes, adica sa fii selectat de societatea in care traiesti, e necesar sa te inscrii cu orice pret intr-un anumit tip…universul nostru psihic si moral este o constructie ale carei semnificatii sunt acordate in mod conventional: institutiile sunt de asemenea constructii nascute din ansamblul de reguli sau de principii a caror rigiditate si eficacitate sunt asigurate prin sanctiunea sociala ... Societatea nu are numai rolul de jandarm. Daca stie sa pedepseasca, ea stie sa si recompenseze.

Desavarsirea calitativa presupune, pe langa talent, si un lung exercitiu, care se castiga abia la maturitate. Un tanar poate fi o promisiune. Talentul trebuie insa verificat si sterilizat prin nenumarate incercari.

Daca stai sa judeci cu luare-aminte faptele noastre, gasesti intotdeauna in ele felurite neajunsuri, si aceasta pentru ca natura, felurita si ea, il lumineaza pe unul intr-o privinta si pe altul in alta; de aceea, se intampla ca, stiind un ins un lucru pe care celalalt nu-l stie si necunoscand ce anume are de gand celalalt, fiecare isi da seama cu usurinta de greseala semenului sau, dar nu de a sa, si tuturor ni se pare ca suntem foarte intelepti, si poate mai mult tocmai in acele lucruri in care ne vadim mai nebuni.

Moralitatea. Atata vreme cat ramane subiectiva, sufleteasca, e vie.

Tendintele carora nu le-am dat satisfactie se vor razbuna mai tarziu sub o forma sau alta.

S-ar putea spune ca fapta e incoronarea si ultima concluzie a vietii de promisiuni, pe care o traim; ca fapta e mai frumoasa decat gandirea, fiindca presupune sfortare — citeste sacrificiu —, chiar eroism si martiraj. Gan­direa nu angajeaza, deci nu cunoaste suferinta, prin urmare e mai comoda, mai lasa, fiind expusa mai putin. Cu toate acestea, se poate sustine ca actiunea nu ne exprima ... Instrument social, copiat stereotip din mediul in care traim, ea poate servi cauze si gandiri diverse. Pentru ganduri diferite se poate intrebuinta aceeasi actiune saraca si repetata, gandirea insa — fiind intima si individuala — ne exprima. Afara de aceasta, lucrand cu materia, fapta e limitata si chinuita, nu infinita precum conceptia. Nu e nici macar libera, caci pretutindeni e la ordinele ideii.

Exclusivismul religios, crud si fanatic, opreste cresterea constiintei in omenire. Ignoranta nu este asa de detestabila decat fiindca nutreste prejudecatile care ne impiedica sa ne indeplinim adevaratele noastre functii, imprimandu-ne altele false, care sunt penibile, raufacatoare si crude in asa grad, incat sub imperiul ignorantei, cei mai cinstiti oameni devin criminali din datorie. Istoria religiilor ne ofera din plin pilde nenumarate: sacrificii umane, razboaie religioase, persecutii, arderi pe rug, vocatii monastice, practici execrabile iesite mai putin din rautatea oamenilor decat din boala lor.

Originea constiintei: oare constiinta nu a aparut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e rusine sau frica sa-l declaram social? Se stie ca societatea inseamna represiune si constrangere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au pacate: abateri de la morala, insuficiente fiziologice, decaderi intime, momente abjecte de umilinta, de oroare. Toate emotiile tind la expansiune. Dar aceste vicii sau insuficiente nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine sa vorbim de ele, fiindca nu suntem siguri de comprehensiunea completa, indiscutabila, a nimanui. Exista un singur prieten, care tolereaza totul, care intelege si ne justifica. Acela suntem noi insine. A inceput atunci discutia cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui ii putem face orice confesiune: putem fi siguri ca nu va spune nimanui nimic, ca nu va trada secretul. Constiinta e autoconfidentă.

Ca sa ne preocupe gesturile, apucaturile, intentiile altcuiva trebuie sa avem timpul de a le gandi, de a le observa, trebuie adica sa avem vreme destula de pierdut. Numai intr-o societate care n-are nimic esential de facut, care petrece, care-si pierde vremea in viata usoara, placuta, in viata de lene agreabila, poate aparea o astfel de preocupare. Acest lucru nu se poate intampla unui om activ, cu griji, cu treburi absorbante.

Trebuie sa inveti sa vezi. De vrei sa cunosti bine un lucru, nu te multumi doar cu marturia propriilor tai ochi: cere ajutorul catorva perechi de ochi straini…fiecare om are un fel al lui de a vedea lucrurile, si nu-i in stare sa cuprinda intregul adevar.