Citate despre Copilarie

Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă? Ţie cu supunere mă-nchin! Mica-ţi casă, seara de aramă, Lumineze-o paşnic şi senin.   Mi se scrie că eşti tulburată, Că ţi-i dor de mine ne-ncetat, Că ades baţi drumul, supărată, În paltonul vechi şi demodat.   În albastre seri ţi se năzare - Gând pustiu, ce lacrimei dă val - Că la crîşmă, într-o-ncăierare, Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.   Mamă, nu-i nimic! Delirul fură Gândul tău, ducându-l spre prăpăd; Nu-s beţiv chiar în aşa măsură, Ca pierind, să nu te mai revăd.   Ca-n trecut mi-i inima duioasă, Am un vis, un vis pe care-l storc: Să mă smulg din dorul ce m-apasă Şi la noi acasă să mă-ntorc.   Eu voi reveni pe când răsfaţă, Pomii-n floare, satul meu tăcut. Dar să nu mă scoli de dimineaţă, Cum opt ani în urmă ai făcut.   Nu trezi deşertăciunea crudă, Nici regretul că mă risipesc. Prea devreme, pierdere şi trudă, Mi-a fost dat trăind să pătimesc.   Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe! Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost. Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe, Numai tu dai vieţii mele rost.   Fie-ţi deci neliniştea uitată, Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat, Nu mai bate drumul, supărată, În paltonul vechi şi demodat. (Scrisoare mamei) (Traducere George Lesnea)

M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră.

Am fost binecuvantată cu o copilărie frumoasă ca-n poveşti, cu servitori, jucării, ieşiri la teatru şi cinematograf, păstrez şi acum imaginea mărgelelor preţioase ale mamei şi a fracului impecabil pe care îl purta tata când plecau la bal… Îmi amintesc că la 6 ani m-au dus părinţii prima dată la teatru, la Teatrul Naţional – o splendoare de teatru, o bijuterie care a ars în ultima zi a războiului -, cred că frumuseţea acelui spectacol, dar şi a celorlalte pe care le-am văzut mai apoi m-au motivat în alegerea mea. Cum ajungeam acasă improvizam scenete, pentru că aveam o imaginaţie de neoprit. Mi-am dorit să fiu şi eu acolo sus pe scenă.

Sfanta virtute a copilariei, scanteia pura a bunatatii, cat de odihnitoare e lumina ta! Cat de intunecata ar fi lumea fara ochii copiilor.

Seri, ah, seri albastre, nopți cu lună beată, Mândru-am fost și tânăr și frumos, odată… Pentru totdeauna, fără rost și parte, Toate pe alături au zburat, departe… Inima-i rănită, ochii stau s-apună…. Fericiri albastre! Nopți, ah, nopți cu lună! (Seri, ah, seri albastre, 1925) (Traducere George Lesnea – ”Poezii” 1957)

Copilaria este o lume de miracole si de uimire a creatiei scaldate in lumina, iesind din intuneric, nespus de noua si proaspata si uluitoare.

Există o parte din tine care rămâne întotdeauna copil, indiferent cât de matur sau sofisticat devii.

Mi-aşa de bine, Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc Lacul verde şi foşnetul plopului, Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama. (Spovedania unui huligan)

Iubesc ținutul acela, Iubesc mult de tot patria aceea, Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeții. (Spovedania unui huligan)

Mirajul copilăriei - un clișeu vechi, pe care-l derulăm, destul de șters și uzat, dar care ne produce atâta încântare! O, de ce nu mai putem privi lumea cu ochii de atunci? (Fresce interioare)

Copilăria mea s-a desfăşurat într-o atmosferă de linişte, de bună stare şi chiar de euforia unei vieţi patriarhale. Deşi era vremea tramvaielor cu cai, iar felinarele cu gaz aerian erau aprinse la căderea serii de un personaj umil, totdeauna binevenit, iar gardistul (poliţistul) trecea noaptea pe lângă case şi fluiera ca să ne dea de veste că totul este în ordine, mă simţeam foarte în largul meu. (Convorbiri în cumpănă de Alexandru Deșliu)

Focul vânăt e gonit de vânt, zările-au uitat să mă mai doară… de iubire-ntâia oară cânt, la scandal renunţ întâia oară.   Am fost crâng părăginit pe loc La femei şi votcă dam năvală Nu-mi mai place azi să beau, să joc, Să-mi pierd viaţa fără socoteală.   E de-ajuns să te privesc tăcut Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul Că uitând întregul tău trecut Tu să nu mai poţi pleca la altul.   Tu – mers gingaş, tu surâsul meu, Dac-ai şti, cu inima-i pustie, Cum poate iubi un derbedeu Şi cât poate de supus să fie.   Cârciumile le-aş uita pe veci n-aş mai şti nici versul ce înseamnă de-aş atinge-aceste braţe reci şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.   Veşnic te-aş urma pe-acest pământ Departarea mi-ar părea uşoară… De iubire-ntâia oară cânt La scandal renunţ întâia oară... (Focul vânăt)

Sînt bolnav de amintirea copilăriei. Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie, Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească La focul zorilor. (Spovedania unui huligan)

Bunicul şi casa şi grădinile lui constituiau cea mai mare bucurie a copilăriei mele, iar acum amintirile mi le aduc în suflet ca pe o oază de linişte şi frumusete paradisiacă.

Deşi m-am născut la Bucureşti, perioada copilăriei la moşia de la Pometeşti şi Adâncata a fost cea mai fericită. Eram copil de vreo şapte ani, dar nu voi uita niciodată grămezile de prune ce se strângeau sub fiece pom şi ce mergeau crescând, că băieţii şi fetele veneau mereu cu postăvile încărcate, şi părea că prunăria n-o să se sfârşească de cules, fiindcă da în anul acela roade îndoite. De sărbătorile Paştilor toată familia se aduna sub acelaşi scump cămin.

A inteles copilaria ca locul ei e acolo unde toate-s inchinate ei; si jocurile si lacrimile si rasul. Si-a mai inteles copilaria mea c-am parasit-o demult. Dar m-am departat de ea fara sa vreau, cu lacrimi amare pentru amandoua. Caci o iubeam cand plecasem de langa ea, ma agatam de ea cu deznadejde, sa mai intarzii putin clipa cand viata va depana si pentru mine un ghem, sa ma traga cu de-a sila pe locul unde domnese viata cu ascunzisurile ei adanci, din care arunca oamenilor si bune si rele. Si clipele au trecut. De data asta, ca si in alte dati, viata si-a sapat vointa cu cruzime si fara sovairi. M-a tarat dupa ea... si copilaria a ramas pe loc, indurerata, cu lacrimi in ochi si manuta indreptata cu ura spre destin. (Însemnările mele)

Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată. (Confesiunea unui scriitor și medic)

Da, copilaria e si ea copil. Printre lacrimi, a vazut un sufletel cu bratele intinse spre ea si a zambit din nou. Pe urma si-a sters ochii si a alergat spre el. L-a cuprins in brate si a ras... un suflet mic are nevoie de lumina si lumina e in rasul copilariei. Si din nou a zburdat c-un copil, si l-a mangaiat si l-a adormit in soapte usoare si l-a desteptat cu cantece tesute pe raze de soare. Copilul s-a facut mare... urechile lui n-au mai auzit vorbe de basm si, ca-n basm, cantecele prietenului nu mai erau lumina in sufletul lui. Viata ii acoperea si sufletul si urechile ca sa-l smulga mai usor. Copilaria a plans din nou. Dar copilaria e totdeauna mica si un copil, dupa ce plange, rade iar... (Însemnările mele)

Copilăria este o maladie de care scapi pe măsura ce creşti.

Ca un fruct atârnat sub umbra frunzișului, Destinul meu s-a format în desișul pădurilor. Am crescut învăluit de căldura sălbatică, Și vântul care destrăma țesătura umbroasă Mi-a dezvăluit cerul pentru prima dată. Grația divină m-a înconjurat din copilărie; Ochii mei de copil iubeau pădurile, Și pașii mei de copil au urmat tăcerea Care m-a purtat departe în umbre și secrete. (Glaucus, fragment) © CCC