Citate de Boris Pasternak

La ce bun poeţii în timpuri de restrişte?

Poeții sunt damnați... dar priviți-i cu ochii îngerilor. © CCC

Un mare poet este mai puţin un inventator şi mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

Poetul înțelege mai bine natura decât omul de știință. © CCC

De număr, socotesc întâi poeții, Pe urmă soarele şi vara, Iar după vară, cerul – Şi asta ar fi tot. Însă de recapitulez, Poeții par să le cuprindă toate – Pe ceilalți, spectacolul nu prea-i interesează. Spun, deci, poeții – și-nţeleg tot ce e viaţă. O vară ţine pentru ei întregul an, Și pot crea atâta soare cât ştie cerul să cuprindă, Iar dacă cerul, în sfârşit, Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeții Celor ce cred într-înșii Le va fi-ndreptăţit și visul trecător, Spre binecuvântarea lor. (De număr, socotesc întâi poeţii) (Traducere de Margareta Sterian)

Poetul poate supravietui oricarui lucru in afara greselilor de tipar.

Vreau să fiu un poet nou atît în formă, cît şi în fond, dar – în opoziţie cu unii moderni care nu au o bază suficientă a artei lor – am gustul profund al marilor epoci, adică vreau să spun că stimez infinit Marele Secol şi, în mod particular, pe cei care au dreptul să se cheme clasici.

Când l-am citit pe Walt Whitman, nu m-am gândit la mine ca la un poet. L-am citit ca un cititor obișnuit și mi s-a tăiat respirația. Mi s-a părut că Walt Whitman este singurul poet adevărat, iar toți ceilalți, de la Homer până la Whitman, nu au fost decât predecesorii lui. (Borges despre Borges. Convorbiri cu Borges la 80 de ani) © CCC

Nimeni nu va condamna un poet care transformă sublimul într-un impresionant foc de artificii. Un prozator însă pierde acest drept din momentul în care preferă credibilitatea în locul abundenţei de metafore. Nicolae Dabija a intuit acest lucru şi a păstrat echilibrul dintre „zburdălnicia” primăvăratică a poetului şi calmul aşezat al prozatorului.

Există atât în zilele noastre cât şi în trecut multe lucruri minunate şi nobile care n-ar fi fost niciodată nici minunate, nici nobile dacă poeţii nu le-ar fi ridicat în slăvi. (Piticul)

Voi trăi în orice cântec, orice frunză-mi va fi soră Orice fir de iarbă prieten, orice seară auroră, Orice foşnet frate dulce, casă-mi va fi orice zare, Căci prin toate trece veşnic harfa mea nemuritoare.

Poetul este un intermediar între zei şi oameni. În felul acesta, prezenţa lui trebuie să fie o permanenţă şi, îndeosebi în contextul unor vremuri de restrişte, misiunea lui devine extrem de importantă. Există epoci în care se subţiază prezenţa divinului, fie că se afirmă cumplita vorbă a lui Nietzsche, că „Dumnezeu a murit”, fie că se găseşte o formulă ceva mai acceptabilă, ca aceea a lui Martin Buber, că „din când în când se petrec adevărate eclipse de Dumnezeu”. Evreul Martin Buber se referea îndeosebi la perioada de la mijlocul acestui veac, când a avut loc Holocaustul şi când multă lume, intelectuali şi evrei, şi de altă origine, şi-au pus întrebarea dacă se mai poate vorbi despre o prezenţă a lui Dumnezeu, susţinută cu fervoare în momentul în care se petrec asemenea grozăvii, asemenea demonii ale istoriei. Ori absenţa totală, ori intrarea în eclipsă a Divinului justifică prezenţa poetului ca intermediar între zei şi oameni. Şi cu cât vremurile sunt mai încărcate de restrişte, cu cât prigoana împotriva a ceea ce constituie omenia din om este mai puternică, cu atât şi sarcina aceasta devine mai importantă, mai imperioasă, mai necesară. Eu nu văd altă justificare a poetului care să redea aşa cum a avut-o cândva întreaga demnitate şi întreaga pondere a misiunii sale. Nu văd o altă interpretare care să restituie această dimensiune lăuntrică mai potrivită chiar pentru timpul pe care îl parcurgem noi acum, când restriştea nu este aşa de cumplită ca în urmă cu câteva decenii, dar când umanitatea trece totuşi printr-o perioadă de criză spirituală.

Poetul este un mincinos care spune intotdeauna adevarul. (Secretele frumusetii) © CCC

Omul este făcut să trăiască și nu pentru a se pregăti să trăiască.

Cand locul rezervat poetului nu e gol, el e primejdios.

Un mare poet este mai puțin un inventator și mai mult un deschizător de drumuri. (Căutarea lui Averroes)

Alternativa pe care o propune Malraux – „Secolul care va veni va fi unul religios sau nu va mai fi deloc” – subliniază tocmai acest risc mortal care pândeşte omenirea. Poetul, cred eu, are un rol de seamă în această operă de salvare a spiritului. Pentru că poetul a fost întotdeauna un sacerdot. Dacă nu, a fost întotdeauna în raport cu transcendentul. A fost un sacerdot al limbii sale. Or, teoriile mai noi despre limbaj ne arată că nu suntem noi stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Noi suntem vorbiţi de către limbaj şi nu noi vorbim limbajul. Poetul este deci un ucenic al acestei supuneri faţă de ceva care, ca glas al autenticităţii, vine de dincolo de propria lui decizie. Dacă cuvintele ne vorbesc, dacă limbajul ne vorbeşte, putem postula, fără riscul de a greşi prea mult, că glasul autenticităţii care se pronunţă în limbaj ca glas al Fiinţei, cum zice Heidegger, este ceva foarte apropiat de ceea ce religia ne propune să înţelegem prin conceptul de Dumnezeu. Acesta cred eu că este rolul cel mai important al poetului în aceste vremuri, când meseria lui, care este pentru cei mai mulţi o îndeletnicire laică, dintr-odată capătă funcţie de slujire a divinităţii, adică se pune în serviciul sacrului. Şi nu cred că există ceva mai important în viaţă, chiar în viaţa de fiecare zi a omului, mai important decât faptul de a identifica sacrul în manifestările lui care, de cele mai multe ori, sunt mascate. Poetul, ca om care prin îndeletnicirea lui sporeşte sentimentul fiinţei – aceasta este una dintre definiţiile poeziei, faptul de a spori sentimentul fiinţei – poetul devine deci un sacerdot al transcendentului. Şi în sensul acesta este chemat să fie unul din factorii activi ai acestei istorii care, după unele semne, de câteva decenii a intrat într-o derivă extrem de alarmantă. Cei care cel puţin gustă poezia, dacă nu o practică, cei pentru care problemele spirituale reprezintă o permanentă preocupare, ştiu că, de-a lungul istoriei, omenirea a trecut prin asemenea epoci. Dar, mă întreb eu, dacă în alte epoci, riscurile au fost la fel de mari şi dacă în alte epoci, omul a avut de luptat cu adversari atât de puternici ca în secolul nostru şi ca în secolul care va urma, ce rămâne? Pentru că a postula că duşmanii spiritului, duşmanii credinţei, adversarii lui Dumnezeu se află în jurul nostru ipostaziaţi în fel şi chip, sub formă de demoni, sub formă de acţiuni malefice, aşa cum putea să creadă un om din Evul Mediu; atitudinea aceasta implica mai puţină răspundere a omului şi a poetului faţă de sine însuşi, decât implică structura omului modern. În epoca noastră, adevăratul adversar al divinului se află în noi înşine şi în ceea ce se află imediat în apropierea noastră, şi în ceea ce ne solicită cu o forţă aproape irezistibilă. Toate cuceririle civilizaţiei se pot transforma, la un moment dat, în unelte ale acestui nihilism, ale acestei negaţii a prezenţei divinului, şi de aceea, opera prin care poetul se stăpâneşte pe sine este mai greu de realizat acum, în secolul nostru, decât felul în care acum câteva sute de ani era de realizat opera prin care omul izbutea să stăpânească forţele răului care se aflau în afara sa. Lupta aceasta cu noi înşine, ca şi lupta lui Iacob cu îngerul, nu este niciodată uşor de câştigat.

Poetul nu poate face nimic, e ascultat doar atunci când slăvește lumea, dar nu și atunci când o reprezintă așa cum este. (Citatul dramaturgului a fost înscris temporar pe fațada de sticlă a teatrului parizian Théâtre national de la Colline în 2018.) © CCC

Fii intotdeauna un poet, chiar si in proza.

Cuvintele poetului plutesc neîncetat în jurul porților raiului și ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea. (Divanul occidental-oriental, 1819)