Ce-ncet o fericire se-nfiripă!
Ce repede o fericire piere!
Din tinereţea-mi plină de durere,
Dacă-am trăit, n-a fost decît o clipă,
Şi-acel extaz un greu tribut îmi cere!
Speranţa-i dulce, chiar dacă-i deşartă:
Măcar ne-alină, viaţa de-i amară;
Dar mie-n vînt iluziile-mi zboară,
Şi-n al meu suflet azi speranţa-i moartă:
E-un suflet, vai! întruna ros de jale,
Un suflet istovit, sătul de toate,
Ce din trecut ar vrea să-i iasă-n cale
Fugarii zori ai fericirii sale
Şi-averile ce-acum îi sînt luate.
Prezentul însă, cu imagini clare,
Mă urmăreşte cînd un vis mă-mbată,
Iar adevărul crud, fără-ndurare,
Un sfat îmi dă: să nu mai plîng vreodată.
Pierdut-am tot: delir şi-nvolburare,
Plăceri cuminţi, avîntul, răzvrătirea,
Păcate dulci, nădejdi mîngîietoare;
Pierdut-am tot: mi-a mai rămas iubirea.
(Ce-ncet o fericire...)
(Traducere Teodor Boşca)
Dintre toate sentimentele de care este capabila inima omului, numai iubirea lui Dumnezeu este aceea prin care omul poate semana intr-un fel cu Dumnezeu.
(Predica despre convertirea Magdalenei)
© CCC
Varietatea este sursa tuturor plăcerilor noastre, iar plăcerea încetează să mai existe atunci când devine obișnuință.
© CCC
Toate sentimentele au această particularitate: credem că suntem singurii care le experimentăm.
© CCC
Inaltimea sentimentelor este in relatie directa cu profunzimea inteligentei.
Frumusetea unui sentiment se masoara prin sacrificiul pe care esti gata sa-l faci pentru el.
Rațiunea, facultate echilibrată, merge cu pași încrezători, dar sentimentul, facultate aproape divină, zboară și plutește în imensitate pe aripile iubirii.
(Ore de filozofie)
© CCC
Un om cinstit, corect, nu-şi angajează sentimentele în eternitate...
(Cenuşa din ornic)
Copac frumos, aşa de-aproape
La ce stau cele două nume,
Ce-n scoarţa ta a vrut anume
O mînă scumpă să le sape?
Eleonora e departe;
Slovele mint, şi-un timp călău
Aceste inimi le desparte,
Ce le mai leagă trunchiul tău.
(Elegie)
(Traducere Teodor Boşca)
Suntem întotdeauna înclinați să vedem în ceilalți sentimentele pe care le purtăm în sufletele noastre.
© CCC
S-au împlinit opt zile că-n şesu-acesta, iată,
O datorie aspră înlănţuit mă ţine;
A mea durere crede-o, dar n-o trăi ca mine;
Urez să nu simţi chinul iubirii niciodată!
E-un loc frumos, şi-n juru-mi e numai sărbătoare.
Ai mei prieteni tineri, cu zarva lor voioasă,
Nu pot s-alunge însă tristeţea ce m-apasă,
Iar sufletu-mi la orice plăceri şi-a pus zăvoare.
Eu tînguiri amestec în cîntul lor şi ciudă,
Şi fac rugare nopţii, şi zilei fac rugare
Să-mi dea pe-aceea care nu poate să m-audă.
Cîndva, de stam departe, răbdam mai lesne dorul,
Mă mîngîia speranţa. Acum însă amorul
Absenţa cea mai scurtă s-o-ndure nu mai poate.
Tot ce-i străin de tine, mă umple de mînie.
Ah! desfătări şi rîset mi le-ai luat pe toate,
Şi nu mai am nici toane, să-mi dea vreo bucurie;
Doar tu-mi rămîi acuma, Eleonora mea!
Dar tu-mi ajungi: într-asta, mi-s zeii mărturie!
Şi n-am pierdut nimica, de te mai pot păstra.
(Absenţa)
(Traducere Teodor Boşca)
Cine-si cugeta prea mult sentimentele, sfarseste prin a-si sentimentaliza cugetarile.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.