A crezut necontenit că e fericită. Prima oara în copilărie, când, găsind în parc un băiat necunoscut, l-a luat acasă cu gândul să-l păstreze numai pentru ea, ca jucărie. S-a înșelat, nu era fericirea, era numai un pas spre aceasta: prietenia. A doua oară, când, luând pe cineva drept altcineva, s-a căsătorit. Nu era fericirea: era o greșeală care i-a adus milă, tristețe și singurătate. A treia oară, când s-a lăsat iubită, ca să-și dovedească doar ei că este tânără, liberă și... fericită. Nu era: propriul trup îi devenise străin. Și apoi, la un moment dat, a știut sigur că nu se mai înșală. Nu l-a crezut pe el atunci când i-a spus că fericirea e ca aerul, n-o simți. Ca toate femeile, a simțit-o: o nouă viață în viața lor și în trupul ei.
(Cartea fericirii)
Cred că fericirea e un cuvânt de dicţionar. Sunt momente de mulţumire, e o desprindere de tine, de ceilalţi, dar, ca stare permanentă, aşa ceva nu există.
A crede in progres nu inseamna sa crezi ca a avut loc un progres.
Fericirea e o operă de artă. Mânuiţi-o cu mare atenţie!
Nu-i oare un lucru minunat sa ne straduim sa-i lasam pe oameni mai fericiti de cum am fost noi?
A visa, asta-i fericirea; a astepta, asta-i viata.
Cea mai pură fericire a lumii include un presentiment de suferință.
(Evreul rătăcitor, 1836)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.