Ceea ce îmi place în călătorii este uimirea care te cuprinde la întoarcere.
Stendhal, autorul romanelor Roșu și negru și Mănăstirea din Parma avea un asemenea gust pentru călătorii, încât și-a dat numele acestui sindrom: “sindromul Stendhal”. Copleșit de vizita sa la Florența, a fost cuprins de amețeală: „la plecarea din [Bazilica] Santa Croce, îmi simțeam bătăile inimii, eram extenuat și mergeam cu teama de a nu cădea.”
“Eram într-un fel de extaz, la ideea de a fi în Florența, aproape de marii oameni ale căror morminte le-am văzut. Absorbit în contemplarea frumuseții sublime… Ajunsesem în acel punct al emoției în care se întâlnesc senzațiile cerești date de Artele Plastice și sentimentele pasionale. Plecând de la Santa Croce, aveam palpitații, viața se scursese din mine, mergeam cu teama de a nu cădea.” — Roma, Napoli și Florența, 1826, volumul II, p. 102.
***
Sindromul Stendhal, numit și „sindromul Florence”, este un ansamblu de tulburări psihosomatice (bătăi accelerate ale inimii, amețeli, sufocare, chiar halucinații) care apare la unii călători expuși la o operă de artă, care capătă o semnificație anume pentru ei, sau la o abundență de capodopere în același loc și în același timp. Se presupune că apare atunci când indivizii sunt expuși la obiecte sau fenomene de mare frumusețe.
Sindromul Stendhal, care este destul de rar, face parte din ceea ce se numește sindromul călătorilor sau călătoria patogenă: călătoria în sine este cea care provoacă tulburări psihice unui subiect fără antecedente.
© CCC