Citate de Blaise Pascal

Omul nu aduce la nastere nici bunatate, nici rautate, el aduce cu sine facultatea de a-si cunoaste nevoile, pe care este capabil sa le satisfaca el insusi, pasiunile mai mult sau mai putin vii, dupa organismul si temperamentul pe care natura i le-a daruit.

Acela care iubeste pe cineva datorita frumusetii lui, il iubeste oare? Nu, caci varsatul de vant, care va distruge frumusetea, fara a distruge persoana, il va face pe acesta sa nu o mai iubeasca. Si daca sunt iubit pentru mintea, pentru memoria mea, sunt oare eu iubit? Nu, caci imi pot pierde aceste calitati, fara a ma pierde pe mine insumi.

Dreptatea fara forta este neputincioasa, forta fara dreptate este tiranica.

Spiritul isi are ordinea lui, care consta in principii si demonstratii. Inima o are pe a ei. Nu cauti a dovedi ca trebuie sa fii iubit, expunand in ordine cauzele iubirii: acest lucru ar fi ridicol.

Cunoaste-ti insusirea de capetenie, afla-ti intaiul tau talent si pe urma cultiva-l si ajuta-ti cu el celelalte insusiri comune.

Al meu, al tau: “Cainele acesta este al meu”, zic copiii; “acesta este locul meu sub soare”, zic cei mari. Eu vad in aceste spuse inceputul si imaginea uzurparii intregului pamant.

Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. (Cugetari) Blaise Pascal Se regăsește în această frază tema pascaliană a condiției modeste a omului, fragil ca o trestie pentru că este muritor (fragilitatea menținerii lui în mijlocul atâtor împrejurări ostile) și a măreției omului pentru că dispune de rațiune. “Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar e o trestie gânditoare. Pentru a-l zdrobi, nu e nevoie ca întregul univers să se înarmeze: un abur, o picătură de apă ajunge să-l ucidă. Dar chiar dacă universul l-ar zdrobi, omul încă ar fi mai presus decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare și ce avantaj are universul asupra lui, dar universul nu știe nimic. Așadar, toată demnitatea noastră își are temeiul în gândire. De aceasta trebuie să ținem noi, iar nu de întinderea și durata cărora nu le-am putea face față. Să ne străduim deci să gândim curat: iată principiul moralei.” Ce poate fi mai vulnerabil decât un om? Locuitor efemer al unei planete pierdute într-un colț al universului, existența sa nu este decât un scurt moment între naștere și moarte. Puterea sa este neglijabilă: o lovitură greșită, o simplă adiere otravită, este suficientă pentru a-l ucide. Chiar și rațiunea care este mândria sa nu-l poate salva: nu știe nici de unde vine, nici unde se duce și cade din incertitudine în eroare, fără un punct fix care să-l sprijine. Și totuși, nu este oare tocmai această clarviziune, această conștientizare a propriei sale stări mizerabile, cea care îl ridică imediat deasupra restului Creației? Căci, chiar dacă „universul l-ar zdrobi”, observă Pascal, „omul ar fi totuși mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar universul nu știe nimic despre avantajul pe care îl are asupra lui.” Conștiința inversează astfel ordinea valorilor: pentru că este înzestrat cu gândire, omul este investit cu o grandoare paradoxală, născută din înțelegerea propriei insignifianțe. De ce să căutăm demnitatea umană într-o contradicție? Ideea devine mai clară dacă ne referim la religia creștină, pe care o apără Pascal. Măreția omului provine din originea sa divină, iar mizeria sa din păcatul originar. A ne îndrepta către prima ar fi o sursă de mândrie, iar a ne întrista pentru cea de-a doua ar fi un motiv de disperare. Dar iubirea lui Iisus Hristos, întruchiparea sublimă a lui Dumnezeu în mizeria umană, ne permite să ne recunoaștem pe noi înșine și să dorim să fim ca El. Întreaga demnitate umană constă în gândire. Gândirea şi conştiinţa de sine, iată măreţia omului capabil să cuprindă lumea întreagă cu înţelegerea sa: “Demnitatea nu trebuie sa mi-o caut nicidecum prin întindere, ci prin buna rânduială a gândirii mele. Stăpânind pământuri, nu voi avea nici un avantaj. În întindere, universul mă cuprinde și mă înghite ca pe o nimica toată; prin gândire, eu îl cuprind.” La două secole după Pascal, filosoful german Friedrich Nietzsche va ironiza și el mândria umană. Dar, căutând măreția umană, odată ce pretențiile acesteia sunt înlăturate, ajunge la o concluzie complet diferită: “Zici „Eu" şi te făleşti cu-acest cuvânt. Însă există ceva şi mai mare — în care tu nu vrei să crezi: e corpul tău şi raţiunea lui cea mare: iar ea nu spune Eu, însă se poartă ca un Eu.” © CCC

A te cunoaste si a te accepta nu inseamna renuntare la efort, la perfectionare; dimpotriva, inseamna chiar sa ai cei mai multi sorti de a te putea realiza, pentru ca avantul se afla atunci pe calea cea buna, aceea in care toate eforturile dau rod. Largeste-ti cat poti mai mult limitele. Dar numai limitele naturale si numai dupa ce vei fi inteles bine care sunt aceste limite. Cei ce-si irosesc viata sunt, de cele mai multe ori, sau oameni care, la plecare, s-au inselat asupra firii lor si s-au ratacit pe un drum care nu era al lor, sau cei care au luat-o pe calea cea buna, dar n-au stiut sau n-au avut curajul de a se margini la posibilitatile lor.

Credem uneori ca lucrurile sunt adevarate numai pentru ca sunt spuse in mod elevat.

A invata sa te cunosti pe tine insuti este cea dintai dintre grijile pe care intelepciunea le impune oricarui muritor.

Adevăr pe o parte a Pirineilor, eroare pe cealalta parte. (Cugetari) Blaise Pascal „Ceea ce este adevarat pe o parte a Pirineilor, nu este adevarat pe partea cealalta. sau “Ceea ce este adevăr de o parte a Pirineilor, este minciună de partea cealaltă” Pascal abordeaza aici caracterul relativ, convențional, al justitiei umane. Legile difera de la un stat la altul. Justiția umana nu este universala, spre deosebire de justitia divină. De asemenea, ceea ce este un adevăr pentru un popor, pentru o persoană, poate fi o greșeală pentru altele. Ceea ce este valabil pentru unul nu este neaparat valabil si pentru altul. Pascal a dorit să spună că percepția anumitor adevăruri este dependentă de mai mulți factori: localizare geografica, cultura, mentalitate, epoca... Cu alte cuvinte, ceea ce este un adevăr pentru cineva, la un moment dat sau intr-un anumit loc, nu este, probabil, pentru o altă persoană, dintr-o altă eră sau dintr-o alta regiune. Inaintea lui Pascal, Montaigne a formulat ceva similar: “Ceea ce este adevar pe partea pe care acesti munti o marginesc este minciuna dincolo de ea.”, “Nu exista ceva in care lumea sa difere mai mult ca in privinta obiceiurilor si legilor.”, sau, extins la confruntarea dintre culturi: "Fiecare numeste barbar ceea ce nu se afla in obiceiurile sale." © CCC

Sa facem o mai dreapta imparteala intre a ne increde prea usor si a nu ne increde deloc in unele lucruri.

Excesele introspectiei: in oglinda in care te privesti nu incerca sa-ti vezi si respiratia. Altfel, ii tulburi luciul. Si atunci, nu te mai vezi deloc.

Este ceva caracteristic fiintelor rationale sa-si dea seama de propriile lor imperfectiuni.

Este periculos a-i arata prea mult omului cat este de asemanator animalelor, fara a-i arata maretia lui; si este periculos a-i arata maretia lui, fara a-i arata josnicia. Este si mai periculos de a nu-l lasa sa cunoasca nici pe una, nici pe alta. Dar este foarte util de a-i arata si una si alta.

Arta de a convinge are un raport direct si cu modul in care oamenii consimt la ceea ce li se propune si cu starea lucrurilor pe care vrem sa-i facem sa creada.

Virtutea unui om nu se masoara cu eforturile sale, ci cu ce realizeaza in mod obisnuit.

Cultul eului, datoria superioara de a te gasi: iata intelepciunea…Intelegandu-te, singurul criteriu al cunoasterii, reusesti sa cunosti si lumea.

Natura acestui amor-propriu si a eului uman este sa nu se iubeasca decat pe sine si sa nu se ia in considerare decat pe sine.

Fericirea a ajuns la mine pe căi ocolite. Reţeta nu o pot da, pentru că sunt mulţi oameni care nu ar digera procesul de fabricaţie. Fericirea este probabil momentul acela scurt de extaz când întâlneşti un bărbat care îţi place sau îţi cumperi o geantă sau dai cu un parfum extraordinar. Genul ăla de fericire ţine puţin şi nu e durabil. Aş miza mai mult pe o pace interioară, care este rezultatul unei împăcări cu sine, cu destinul, aşa cum spuneau anticii este important să ne cunoaştem pe noi înşine, este excursia cea mai grea, pentru că o dată ce avem curajul să ne privim cu luciditate, urmează faza a doua, care este cea mai importantă, să schimbăm ce nu e bine pentru noi, în relaţiile cu ceilalţi sau cu destinul. Sunt lucruri care nu ne ies fiindcă nu ne sunt scrise şi nu le putem obţine cu forţa. Nicio viaţă nu este perfectă.