Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cânta dintr-un fluier de os şi zicea:
- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...
- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...
- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...
- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinți după creștete luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.
Minunat lucru cand omul are o cauza pe care o apara! Asta il face si pe el frumos si ii face frumoasa si cauza.
A urca inseamna a te sacrifica. Orice culme e severa.
Nimeni nu intalneste de doua ori idealul. Cat de putini il intalnesc chiar o singura data.
Un om poate sa moara pentru opera vietii altuia; dar daca traieste, trebuie sa traiasca pentru propria lui opera.
Trebuie sa faci deosebire intre sacrificiul din dragoste, care este nobil si sinuciderea din disperare, care este josnica sau vulgara... Onoarea straluceste nu in sinucidere, ci in sacrificiu.
O societate nu evolueaza si nu se afirma decat daca i se propun ori i se impun idealuri cu mult peste puterile ei de a le realiza.
Ca sa-ti justifici existenta, ai nevoie nu numai de paine, ci si de o idee morala.
Cei mai alesi dintre oameni se lasa condusi in viata de-un ideal nascut din ei insisi: sunt ca orbii, care se lasa purtati de mana de copiii lor.
Idealurile umanitatii s-au impus intotdeauna cu mijloace inumane.
Mi-am indreptat intotdeauna privirile spre viitor.
Este cu neputinta sa obtii ceva fara sa sacrifici nimic. Inainte de toate trebuie sa stii ce vrei si sa fii dispus sa platesti ceva in schimb.
A avea un ideal inseamna a avea o oglinda. Intr-un ideal te speli ca intr-o apa curata. Intr-o oglinda iti speli chipul obosit, potrivindu-ti-l pana cand te accepti sa fii.
Viata cere uneori jertfe dureroase, carora trebuie sa li te supui.
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.