Pe acest Pământ pe care trăim, totul se grăbește să dispară. Asta e regula. Nimeni nu poate face nimic. Timpul trece, anii trec, viața trece și noi trecem. Nimic nu durează. Totul trece. Fără cea mai mică excepție. Bucuriile noastre, durerile noastre, obiceiurile noastre, credințele noastre, limbile noastre, civilizațiile noastre. Pământul nostru va fi doar o mare ruină și toate acestea vor trece. La fel, Soarele și galaxia noastră.
Și universul? Multă vreme, oamenii au crezut că universul este etern. Dar spre începutul secolului trecut, prin calcul și observație, mai aproape de Geneză decât majoritatea filozofilor, știința a descoperit că, asemenea vieții, și universul are o istorie. A avut un început și va avea un sfârșit. Va trece ca și oamenii.
(Călăuza rătăciților, Dispariția)
© CCC
Au ce mi-a fost din tine mai aproape?
Umbritu-ți păr, sau fruntea grea de nor,
sau mâna ta, în care, la izvor,
mi-ai dat să beau din claru-adânc de ape ?
Sau glasu-nvăluindu-mă ușor,
sau ochii tăi în cari o lume-ncape,
ce deodată mi-o deschizi subt pleoape –
sau drumul laolaltă, suitor ?
Dar dacă vocea s-a-năsprit prin vreme
și părul n-a putut de ierni să scape,
în ochii tăi privind – o, nu te teme ! –
și azi mai regăsesc același dor,
pe care anii au știut să-l sape
în limpezimea primului fior.
(Ție)
O, mai cu seamă seara te iubesc,
când lucrurile par nedesluşite,
când porţile se-nchid c-un ritm firesc
şi iedera începe să palpite,
când arborii-s mai tainici şi mai mari
şi când se-aud fântânele mai bine,
îmbucură-mă! Fie să apari,
chiar de vei trece-n oră fără mine.
Arată-mi-te iarăşi respirând
ca apele de lună îmbiate.
Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,
căci mări şi lacrimi sunt, la fel, sărate.
Adu-ţi aminte de un biet dactil,
de un fragment fragil de poezie
pe care ţi l-am strecurat, subtil,
pe un pătrat lunatic de hârtie.
E seara dulce ca un elixir
şi arborii par turnuri lungi de pace,
iar cerul, ca hlamida de emir,
mai străluceşte, vrând să ne împace.
O, mai cu seamă seara te iubesc,
femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.
Citesc şi mă citeşti, şi te citesc,
şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte.
(De dragoste)
Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii!
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Însetaţi după plăceri!
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
Am trăit şi n-am ştiut.
(Trenul vieții)
Nici cupele de-argint nu-mi plac,
Nici auritele pocale,
Ci dintre toate cel mai drag
Îmi e căuşul palmei tale.
Vor trece ani. Şi-nnoitoare,
Cu-aceeaşi dragoste de fată,
Voi bea din palma ta, de care
N-am să mă satur niciodată.
Pe-acelaşi drum, ca la-nceput
Vom dogorî mereu la faţă.
Şi-ntâia brazdă-am să-ţi sărut
Pe-obrazul însemnat de viaţă!
Dar dacă, în aceeaşi zi,
Mi-ai da să beau din mari pocale,
Eu, dintre toate, m-aş opri
Tot la căuşul palmei tale.
(Vor trece ani)
Capodoperele nu sunt nasteri unice si solitare, sunt rezultanta multor ani de gandire in comun, de gandire de catre intregul corp al poporului, astfel ca intreaga experienta a masei se afla indaratul unui singur glas.
Una dintre cele mai bune poezii de dragoste
Monograma
Motto:
„Cernit voi fi mereu – M-auzi? – singur, dupa tine, în Paradis!”
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, soarta.
O clipă Timpul are să consimtă,
Cum altfel, daca oamenii se iubesc.
II.
Port doliu după soare și după anii care vin
Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea.
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,
Acele „crede-mă” și-acele „nu”,
O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,
Cele doua jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,
Glastra cu flori în pragul porților,
Și tândarii de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,
Anemona care mi-a șezut în palmă
Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…
III.
Astfel vorbesc de tine și de mine
Pentru că te iubesc și în iubire știu să intru
Ca o lună plină de oriîncotro
Și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri
Să-mprăștii flori de iasomie –
Și sunt în putere adormită, să suflu și să mi te aduc
Prin sclipitoare treceri și ascunse portice-ale mării
Arbori hipnotizați cu paingi care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruți,
Cum spui în șoaptă „CE” și „HEI”,
În jurul gâtului în radă
Mereu noi doi lumina și cu umbra
Mereu tu steluța și eu mereu întunecata corabie
Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul
Și cheiul ud și sclipătul pe vâsle.
Iar sus, în casa cu cârcei de viță,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se racește,
Mereu tu statuia, mereu eu umbra care crește,
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu,
Pentru că te iubesc și te iubesc,
MEREU,
Tu ești moneda, eu religia ce-o schimbă.
Atâta noaptea, atâta vuietul din vânt,
Atâta roua din aer, atâta tăcerea,
Marea jur împrejur împărățită
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereți, tavan, dușumea,
Strigăt să-ți fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ți fiu mireasma, iară oamenii să turbe,
Căci nemaiîncercatul și de-aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii, și-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de tine și de mine.
IV.
Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuțitul, m-auzi, cuțit,
Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit
Și frânge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Și te iubesc mereu, m-auzi,
Te țin și te port și te-nveșmânt, m-auzi,
Unde mă lași, unde te duci și cu cine, m-auzi,
Vă țineți în potop de mână, uzi,
Enormele liane și lavele vulcanilor
Va veni ziua, m-auzi,
Să ne îngroape, iară miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,
În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,
Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,
A oamenilor,
Și-n mii de țăndări să ne azvârle, în ape, una dupa alta, mă auzi,
Amarul meu pietriș îl prenumăr, m-auzi,
Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,
Unde uneori, chipurile, m-auzi,
Ale sfinților
Plâng lacrima adevărată, m-auzi,
Clopotele croiesc în înălțimi, m-auzi,
Adânca trecătoare să trec eu
Așteaptă îngerii cu psalmi de moarte și cu lumânări
Nu mă duc nicăieri, mă auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi,
Această floare a furtunii și, m-auzi,
A iubirii,
O dată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,
Nu-i cu putință altfel să-nflorească, mă auzi,
Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,
Nu mai este țărâna, nu mai este văzduhul
De noi atins același, mă auzi,
Și nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi
Dintru atâta crivăț și dintr-atâtea ierni, m-auzi,
Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,
În mijlocul mării,
Din singură voința iubirii, mă auzi,
Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,
Cu peșteri și stânci submarine și râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbește în ape, cine plânge – auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi?
Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,
Te iubesc, te iubesc, mă auzi…
(Traducere de Victor Ivanovici)