Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii!
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Însetaţi după plăceri!
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
Am trăit şi n-am ştiut.
(Trenul vieții)
Nimic nu-i mai frumos pe lume, Nimic nici mai statornic nu-i Ca bucuria muncii sfinte Ca rodul strâns la vremea lui.
Când Dumnezeu ca un Prieten Veghează peste cortul tău Cine-ar putea să te-ameninţe Şi ce-ar putea să-ţi facă rău?
Când cel nenorocit se roagă Spre binecuvântarea ta Cine-ar putea s-o-ndepărteze Ca Dumnezeu să nu ţi-o dea?
Când orbului îi eşti vedere Şi şchiopului îi eşti picior Când eşti orfanului părinte Şi slabului ocrotitor.
Când ţi-e cuvântul tău ca roua Când eşti ca ploaia aşteptat, Nimic nu-i mai frumos ca urma Ce-o lasă pasul tău curat.
Atunci lumina ta va creşte Ca soarele spre-al zilei miez, Atunci pe-ai tăi crescând şi-n număr Şi-n vrednicie ai să-i vezi.
Atunci urcuşul vieţii tale Va fi ca drumul cel uşor Încununat cu bucurie Spre-un drept şi singur viitor.
Atunci prin tine-mbogăţire Mulţimi în veac te vor cinsti Şi cine-ar şti în veşnicie Pe cât întins vei străluci!