Da, de la an la an, de la o zi la alta, în inimile noastre există un singur lucru pe care îl așteptăm – o întâlnire care ne va aduce fericire și iubire. Într-adevăr, doar pentru această speranță trăim – și cât de zadarnică este.
(Domnul din San Francisco)
© CCC
Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într‐o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Simt și acum fericirea acelei singurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva ce aștept și acum… Mă simțeam, mă credeam predestinat… ce așteptam? Îngeri, pe Dumnezeu, pe Sfântul Petre…?
(Confesiunea unui scriitor și medic)
Aşa sunt eu; aştept, aştept cu nerăbdare un lucru şi, după ce l-am căpătat, nu mai îmi face nici o plăcere.
(Însemnările mele)
E prima zi de vacanță! Ce cuvinte miraculoase pentru o elevă. Cu toate astea, nu mă bucur. Aşa sunt eu; aştept, aştept cu nerăbdare un lucru şi, după ce l-am căpătat, nu mai îmi face nici o plăcere.
(Însemnările mele)
Retragerea nu este fugă şi aşteptarea nu este prudenţă, atunci când primejdia este mai mare decât speranţa.
Ningea cu flori de iasomii
Și încă mai eram copii
Când ne-a lovit sub cer deschis un fel de moarte
Și-am tot căzut din vis in vis
Până la marele abis
Unde nici gândul nu e-n stare să te poarte
Si-n clipa aceea se năștea,
Din jocul nostru, prima stea,
Înlănțuindu-ne cu dor până departe,
Copii uitați de capul lor,
Cât de ușor pluteau în zbor
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.
Fostele iubiri, simple amintiri,
Strânse-ntr-un album,
Mă-nsoțesc și-acum prin lume,
Dar pustiu ar fi dacă într-o zi
Fără iubire lângă tine m-aș trezi.
Nici nu mai știu pe unde ești,
Cum te-ai numit, cum te numești
Și pentru cine mai suspini în așteptare.
Sunt pline viețile de spini
Și-ai scăpătat printre lumini
Deși pe nimeni n-am iubit așa de tare.
Au fost odată două stări
Care-nălțau din joacă scări,
Să dea o fugă peste zări până la soare,
Copii frumoși, îndrăgostiți,
Păream pe veci înlănțuiți
Fără să credem că iubirea nu ne vrea.
(Fostele iubiri)
Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea mușcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolența,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor ușor de păsări
printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți,
nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârșitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poți,
uită acel gust de sulf
și de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima…
(Zi după zi)
Traducere: Nicolae Zărnescu
În spatele fiecărui cuvânt o lume întreagă stă ascunsă, aşteptând să fie imaginată.