Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini.
Lumină lină, cuib de ceară,
Scorburi cu miere milenară.
De dincolo de lumi venind
Și niciodată poposind.
Un răsărit ce nu se mai termină,
Lină lumină din lumină lină.
Cine te-așteaptă te iubește,
Iubindu-te nădăjduiește,
Căci într-o zi, lumină lină,
Vei răsări la noi deplină.
Cine primește să te creadă,
Trei oameni vor veni să-l vadă.
Lumină lină, lini lumini
Răsari din codrii mari de crini.
I-atâta noapte și uitare
Și lumile au pierit în zare.
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor.
Lumină lină, lini lumini
Înstrăinându-i pe străini.
Lumină lină, nuntă, leac,
Tămăduind veac după veac.
Cel întristat și sărăcit,
Cel plâns și cel nedreptățit
Și pelerinul însetat,
În vatra ta au înnoptat.
Lumină lină, leac divin
Încununându-l pe străin.
Deasupra stinsului pământ,
Lumină lină, Logos Sfânt.
(Lumină lină, vol. Imnele bucuriei)
Aceste versuri exprimă lirismul cu cea mai profundă semnificație al lui Ioan Alexandru: simbolul luminii se află chiar în inima creştinismului, întrucât Dumnezeu este lumină.
Putem răspândi lumina în două moduri: fie ca o lumânare, fie ca o oglindă care o reflectă.
© CCC
Dacă eu nu ard,
dacă tu nu arzi,
dacă noi nu ardem,
cum se va schimba bezna în lumină?
(Dacă eu nu ard)
(traducere de Petru Dimofte)
Oh! Cât de adevărat, nu-i așa, că adevărata lumină, singura lumină este aceea pe care o avem în noi înșine!
(Scrisoare către Léonie d’Aunet)
© CCC
De ce ochi vom avea nevoie și de ce răbdare, sau mai degrabă de ce orbire ca să vedem deodată lumina zilei.
(Inocențe și memorie)
© CCC
Am fost ca nerodul din poveste
Ce căra Soarele cu oborocul
În casa-i fără uşi, fără ferestre…
Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul.
Ieşeam cu ciubărele minţii goale, afară,
În lumină şi pară,
Şi când mi se părea că sunt pline,
Intram, răstrurnându-le-n mine.
Aşa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul…
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Şi a izbit năpraznic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi şi noroi puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe şi suspine,
Dar prin spărtura făcută-n mine,
Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el deodată,
Lumea toată…
Îngerul luminător a zburat aiurea,
Lăsându-şi înfiptă securea;
Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină
De soare, de slavă şi de lumină.
(Luminătorul)