Ne întrebăm: cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme – şi a şi venit – în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”. Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-L mai are pe Dumnezeu. Îşi numea ateismul „infirmitatea mea”. Astăzi nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Asta ne taie rădăcinile; iar o lume fără rădăcini este o lume fără morală. Nu se poate trăi fără modele.
Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.
(Gânduri albe)
Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.
(Gânduri albe)
Bucură-te!
Studiul bucuriei – analiza ei în opoziţie cu durerea. Durerea e palpabilă, accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior. Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în tine. Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.
(Gânduri albe)
Iucunda memoria est praeteritorum malorum.
Cicero, De finibus bonorum et malorum 2, 32, 105.
Plăcută este amintirea necazurilor din trecut.
sau
E plăcut să ne aducem aminte de suferințele trecute.
(Cicero, La capătul binelui și al răului 2, 32, 105.)
Nu-i diamantul marea-ncununare
Ci lacrima pe care o culeg
Din geana ta, și încă nu-înțeleg
Ce te-a putut răni atât de tare.
Fără durere visul nu-i întreg,
Nici plânsul, zâmbet, fără alinare
Și nici un fel de importanță n-are
După trezirea ta, cu ce m-aleg.
Cât timp te pot simți supusă mie
Și încă-i noapte, și ți-e somn, și-i cald,
Străbat în gând întreaga veșnicie
Și-ntr-un ocean de liniște mă scald
Veghindu-te cu dragoste mai vie
Decât pe vremuri, stema, un herald.
(Cât timp te pot simți supusă mie)
A luat cu sine vântul toţi nourii tristeţii.
E verdele grădinii nou nestemat tezaur;
Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseţii
Şi asfinţitul naşte livezi-livezi, de aur.
Aprinde-mă, crepuscul! Parfum mă fă! Scrumeşte
Tu sufletu-mi, şi fă-mi-l ca tine: – apus de soare.
Deşteaptă-mi ce am veşnic, ce arde, ce iubeşte
Şi vântul de uitare să-şi ia ceea ce doare.
(A luat cu sine vântul)
(traducere de Ion Frunzetti)
Vântul scutură toţi merii
Poartă note de ghitară…
Este rândul primăverii
Bună sară!
Evantaliul ascunde
Vorbe dulci şi măşti frumoase…
Dar de unde până unde?
Sănătoase?
Câte tragice tirade
Declamate-n ironie…
Dar aşa poate se cade
Să şi fie.
Ce dulceaţă prefăcută
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când din gură îşi sărută
Ochişorii.
De-ar putea noi ştim prea bine
C-amândouă şi i-ar scoate
Au geloase una d-alta
Nu sunt toate?
Dar astfel se tot împacă
Sub umbrarul cel de viţe
Gungurind ca pe o cracă
Porumbiţe.
Numai rozele durerii
Printre râs s-amestecară
Când de flori se scutur merii…
Bună sară!
(cca. 1881–1882)
(Vântul scutură toți merii…)
Cînd zarva zilei se preface-n şoapte,
Şi-n pieţele, de linişte-acum pline,
Şi-aşterne umbra străvezia noapte,
Iar somnul cu răsplata trudei vine,
Atunci începe truda mea şi chinul,
Şi ceasurile picură-n tăcere:
În nemişcarea nopţii simt veninul
Mustrărilor arzînd pîn’ la durere.
În cugetul meu trist, noian de vise,
Sfîşietoare gînduri s-au ivit.
Iar amintirea iese din abise
Rostogolindu-şi ghemul nesfîrşit.
Şi recitindu-mi viaţa mea în silă
Blestem şi mă cutremur, plîng amar,
Dar rîndurile triste de pe filă
Răsar prin pînza lacrimilor iar.
(Amintire, 1828)