De aş avea hainele împodobite ale cerului
Cusute cu rază de soare şi de argint,
Albastrele, ştersele şi negrele haine
Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrei,
Aş întinde hainele sub picioarele tale;
Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise;
Mi-am întins visele sub picioarele tale.
Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele.
(Poetul doreşte hainele cerului)
traducere Ion Pillat
Una dintre cele mai bune poezii de dragoste
Monograma
Motto:
„Cernit voi fi mereu – M-auzi? – singur, dupa tine, în Paradis!”
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, soarta.
O clipă Timpul are să consimtă,
Cum altfel, daca oamenii se iubesc.
II.
Port doliu după soare și după anii care vin
Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea.
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,
Acele „crede-mă” și-acele „nu”,
O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,
Cele doua jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,
Glastra cu flori în pragul porților,
Și tândarii de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,
Anemona care mi-a șezut în palmă
Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…
III.
Astfel vorbesc de tine și de mine
Pentru că te iubesc și în iubire știu să intru
Ca o lună plină de oriîncotro
Și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri
Să-mprăștii flori de iasomie –
Și sunt în putere adormită, să suflu și să mi te aduc
Prin sclipitoare treceri și ascunse portice-ale mării
Arbori hipnotizați cu paingi care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruți,
Cum spui în șoaptă „CE” și „HEI”,
În jurul gâtului în radă
Mereu noi doi lumina și cu umbra
Mereu tu steluța și eu mereu întunecata corabie
Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul
Și cheiul ud și sclipătul pe vâsle.
Iar sus, în casa cu cârcei de viță,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se racește,
Mereu tu statuia, mereu eu umbra care crește,
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu,
Pentru că te iubesc și te iubesc,
MEREU,
Tu ești moneda, eu religia ce-o schimbă.
Atâta noaptea, atâta vuietul din vânt,
Atâta roua din aer, atâta tăcerea,
Marea jur împrejur împărățită
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereți, tavan, dușumea,
Strigăt să-ți fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ți fiu mireasma, iară oamenii să turbe,
Căci nemaiîncercatul și de-aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii, și-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de tine și de mine.
IV.
Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuțitul, m-auzi, cuțit,
Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit
Și frânge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Și te iubesc mereu, m-auzi,
Te țin și te port și te-nveșmânt, m-auzi,
Unde mă lași, unde te duci și cu cine, m-auzi,
Vă țineți în potop de mână, uzi,
Enormele liane și lavele vulcanilor
Va veni ziua, m-auzi,
Să ne îngroape, iară miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,
În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,
Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,
A oamenilor,
Și-n mii de țăndări să ne azvârle, în ape, una dupa alta, mă auzi,
Amarul meu pietriș îl prenumăr, m-auzi,
Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,
Unde uneori, chipurile, m-auzi,
Ale sfinților
Plâng lacrima adevărată, m-auzi,
Clopotele croiesc în înălțimi, m-auzi,
Adânca trecătoare să trec eu
Așteaptă îngerii cu psalmi de moarte și cu lumânări
Nu mă duc nicăieri, mă auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi,
Această floare a furtunii și, m-auzi,
A iubirii,
O dată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,
Nu-i cu putință altfel să-nflorească, mă auzi,
Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,
Nu mai este țărâna, nu mai este văzduhul
De noi atins același, mă auzi,
Și nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi
Dintru atâta crivăț și dintr-atâtea ierni, m-auzi,
Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,
În mijlocul mării,
Din singură voința iubirii, mă auzi,
Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,
Cu peșteri și stânci submarine și râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbește în ape, cine plânge – auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi?
Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,
Te iubesc, te iubesc, mă auzi…
(Traducere de Victor Ivanovici)
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne,
Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou,
Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne,
Dansului meu i-e vântul ecou.
De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc
Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele.
Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc,
Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele.
Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt
Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –
Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,
Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul,
lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi –
Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul,
Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi!
(Dans în ploaie)
Adu-mi apusul de soare-ntr-o cupă,
Socoate cănile din zori – şi după
Să-mi spui cu Rouă câte-s pline,
Şi dimineaţa cât se-ntinde –
Când doarme ţesătoarea – cine
Mai ţese pânzele senine!
Şi scrie-mi câte note ai simţit
În extazul Prihorului ameţit
În ramul plin de uimire nouă –
Ţestoasa câte plimbări a făcut –
Albina câte potire a băut,
La marea Orgie cu rouă!
Bolta curcubeului de cine e dusă
Şi cine mână zarea supusă
Cu nuiele subţiri de Azur?
Degetele cui sunt stalactite –
Salbele nopţii de cine-s socotite
De nu s-a pierdut vreuna-mprejur?
Şi cine a clădit Căscioara Albă, cine
A zăvorât ferestrele atât de bine
Ca spiritu-mi să nu pătrundă în larg?
Cine-ntr-o zi de gală anume
Îmi va deschide dincolo de lume
Şi voi lăsa zorzoanele în prag?
(traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu)
Mai ales către mijlocul toamnei, nopțile Calcuttei ajungeau neînchipuit de frumoase. Nu le pot asemui cu nimic căci se împleteau în văzduhul lor melancolia nopții mediteraniene și sonoritatea nopții nordice, cu sentimentul de risipire în neființă pe care ți-l sădește în suflet noaptea mărilor orientale și acele tari miresme vegetale care te întâmpină de cum pătrunzi în interiorul Indiei.
Pentru mine, îndeosebi, nopțile acestea erau însuflețite de o magie față de care nu mă puteam în nici un chip apăra. Deseori, chiar înainte de a mă împrieteni cu cei doi vestiți învățați, petreceam ceasuri întregi rătăcind pe străzi, și mă întorceam acasă, uneori, la apropierea zorilor.
(Nopți în Serampore)
Si am adus pamantului, trist si chinuit, inima mea drept ofranda si, adesea, in noaptea fermecata, i-am jurat ca-l voi iubi cu credinta pana la moarte, fara teama, cu povara sa apasatoare de hazard, si ca nu voi dispretui nici una din tainele sale. Astfel, m-am legat de el pe viata.
Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îți caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.
Brazii înalți și copleșiți de nea
Par crini enormi acoperiți de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.
În șarpele de fum ce suie lin
Făptura ta subțire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.
Cețuri târzii – flori de ninsoare, flori
Tresar și se-nfioară omenește,
Si parcă însăși noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă privește.
O, ceas de taină – clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Si neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.
Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai disparut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topește-n jur imensele zăpezi.
(Miraj de iarnă)
Când te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gândește-te la roua din geana unei flori.
Și când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândește la trezirea unui copil în zori.
(Rubaiate)
Întrebam aseară luna gânditoare:
– Dacă prin poiene a rămas o floare
Neculeasă încă pentru draga mea, –
Dacă sus, pe dealuri, pe poteci uitate,
Pretutindeni unde m-ai văzut cu ea,
Raza ta sfioasă printre crengi străbate
De-mi încurcă paşii luminoase fire,
Deşteptând în cale câte-o amintire, –
Dacă până-n ziuă visurile trec
Dar rămân în suflet, – pentru ce să plec?…
– Du-te-n lumea largă, pentru totdeauna,
Trist şi singur du-te, du-te! zice luna.
Şi-ntrebai lumina sufletului meu:
– Dacă fără dânsa timpul trece greu,
Dacă lângă dânsa mi-i aşa de bine,
Spune-mi, suflet mândru, împăcat cu tine, –
Pentru ce, când toate lacrimile trec
Fără nici o urmă, – pentru ce să plec?…
Sufletu-mi răspunse: – Pe cărări pustii,
Du-te-n lumea largă. Şi să nu mai vii.
Şi-ntrebai atuncea inima-mi trudită:
– Cea dintâi, nebuno, căzuşi în ispită,
Singură-n tăcere, tu eşti vinovată
Că mă cert cu mine şi cu lumea toată.
Când stelele nopţii farmec nu mai au
Fără ochii dragii, – pentru ce să stau?…
Şi-mi răspunse-n şoaptă (o, inima mea!)
– Du-te-n lume singur. Eu rămân cu ea.
(Şoaptele nopţii)