Aici, pe pământ,
Toate florile de liliac mor,
Scurte sunt toate cântecele păsărilor,
Visez la verile care rămân pe pământ
Mereu…
Aici, pe pământ, buzele se ating
Fără a lăsa în urmă catifelarea lor,
Visez la sărutările care rămân pe buze
Mereu…
Aici, pe pământ, toți oamenii plâng
Prieteniile sau iubirile lor;
Visez la cuplurile care rămân împreună
Mereu…
(Aici, pe pământ)
© CCC
Eu nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi –
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?
(Vei plânge mult ori vei zâmbi?)
Mireasă dulce,
Te-ador când plângi,
Cum roua curge
Pe flori adânci!
Cu-o primavară
Ce-i bun s-a scurs,
Dar roze-apară
Pe-al Vremii curs!
Bălaia, bruna
De-ales e greu?
Plăcerea-ntruna
E-al lumii Zeu.
A mai trecut o zi din viaţa mea
Şi-acuma-n miez de noapte-i plâng sfârşitul;
Dar îmi trimite vorbă Preaslăvitul:
“Cu ce te-ai fi ales, de nu trecea?
În vreme clipa dacă-ncremenea,
Ţi-ar fi rămas în noapte răsăritul…
Şi-n volbură ţi-ar fi rămas zenitul…
Şi slava ta-n gheenă rămânea…
Când trecerea e singura tărie,
A veşniciei nestatornicie
N-o tângui cu plânsul tău nerod;
Ci-ncântă-te că-i clipa trecătoare,
Căci, floare de n-ar trece, n-ar fi rod
Şi rodul de n-ar trece, n-ar fi floare”…
(Într-un miez de noapte)
Să lupt cu vraja-ţi am voit
Prea îndelung, frumoasă vară;
Azi, inima-mi s-a îmblânzit,
Plăcerea-n vinele-mi coboară.
Mă-ndrept spre liliac, pe drum
Şi sub castanul ce-nfloreşte,
Aş vrea parcă să spun: «Acum
Nimica nu mă mai opreşte!»
O vrajă mă-nfioară: sus,
Lin tremurând, un nor văd parcă;
Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,
Alunecă precum o barcă.
Un tren – o ce plăcuţi fiori…
Când vocea-i în văzduh irumpe,
Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;
Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.
Un suflet tânăr, ah, aş vrea,
Cu mine-n seara prea frumoasă…
Ar respira sfârşeala mea,
Ca salcia mai romanţioasă.
I-aş spune: « Vezi, nu tu mă ţii,
Ci doar ispita nopţii, toată;
Ea m-a schimbat, de parc-aş fi
O porumbiţă însetată.
Biet copilandru,-aleanul greu,
Tot aurul ce-l port în sânge,
Tristeţea sufletului meu
Doar nopţii singure-mi pot plânge.
Copacii-au simţuri şi râvnesc,
Iar noaptea-i, vai, neputincioasă;
Suspinele-i se risipesc
În bolta fumurie, joasă.
Văzduhul, vezi, e înflorit.
O, taci, pe tine te vreau doară;
Vreau ochiu-ţi împăinjenit…
Un suflet fii, ce se-nfioară.
Un strigăt lung, necontenit.
Şi plângi, copilul meu iubit!
(Seară romantică)
Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obisnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb și punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învată ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul sau;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață
să nu asculte sfaturile “responsabile”.
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-și distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângandu-și de milă
Și detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că “a fi viu”
cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o traim…
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, doreste-ți în fiecare zi…
(Cine moare?)
Lumea-i ca o pirogă care, rotindu-se şi rotindu-se, a uitat dacă vântul voia să râdă sau să plângă…
(Spre a serba o copilărie)
Intr-un univers in care toate se risipesc ca un vis, dorinta nemuririi n-ar fi cuviincioasa. Nu ma plang de faptul ca lucrurile, fiintele, inimile sunt sortite pieirii: o parte din frumusetea lor sta tocmai in durerea aceasta. Ce ma intristeaza este ca ele sunt unice.
© CCC
Una dintre cele mai bune poezii de dragoste
Monograma
Motto:
„Cernit voi fi mereu – M-auzi? – singur, dupa tine, în Paradis!”
I.
Brazdelor palmei calea va-nturna
Ca un acar, într-altă parte, soarta.
O clipă Timpul are să consimtă,
Cum altfel, daca oamenii se iubesc.
II.
Port doliu după soare și după anii care vin
Fără de noi și-i cânt pe cei care-au trecut.
Dacă-i aievea.
Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,
Guitarele ce s-au aprins și s-au stins pe sub ape,
Acele „crede-mă” și-acele „nu”,
O dată-n aer și-ncă o dată-n cântec,
Cele doua jivine mici, mâinile noastre
Tânjind pe-ascuns una pe alta să se cațere,
Glastra cu flori în pragul porților,
Și tândarii de mare ce soseau dimpreună
Peste stâncile seci, pe după pârleazuri,
Anemona care mi-a șezut în palmă
Iar movul tremura întreit trei zile deasupra cascadelor.
La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor
Port doliu dupa straiul ce-am atins și m-a îmbrăcat lumea…
III.
Astfel vorbesc de tine și de mine
Pentru că te iubesc și în iubire știu să intru
Ca o lună plină de oriîncotro
Și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri
Să-mprăștii flori de iasomie –
Și sunt în putere adormită, să suflu și să mi te aduc
Prin sclipitoare treceri și ascunse portice-ale mării
Arbori hipnotizați cu paingi care se-argintează.
Au auzit de tine valurile
Cum mângâi, cum săruți,
Cum spui în șoaptă „CE” și „HEI”,
În jurul gâtului în radă
Mereu noi doi lumina și cu umbra
Mereu tu steluța și eu mereu întunecata corabie
Mereu tu limanul, iar eu, în dreapta, farul
Și cheiul ud și sclipătul pe vâsle.
Iar sus, în casa cu cârcei de viță,
Cu trandafiri în buchet, cu apa care se racește,
Mereu tu statuia, mereu eu umbra care crește,
Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu,
Pentru că te iubesc și te iubesc,
MEREU,
Tu ești moneda, eu religia ce-o schimbă.
Atâta noaptea, atâta vuietul din vânt,
Atâta roua din aer, atâta tăcerea,
Marea jur împrejur împărățită
Odaie a văzduhului cu stelele,
Atâta răsuflarea ta nespus de mică
Încât nimica nu mi-a mai rămas
Între cei patru pereți, tavan, dușumea,
Strigăt să-ți fiu, iar glasul meu să mă lovească,
Să-ți fiu mireasma, iară oamenii să turbe,
Căci nemaiîncercatul și de-aiurea adusul
Nu-l rabdă oamenii, și-i încă devreme, m-auzi,
Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,
Să vorbesc de tine și de mine.
IV.
Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,
Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,
Nici sângele-mi vărsat, nici ascuțitul, m-auzi, cuțit,
Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit
Și frânge ramurile stelelor, m-auzi,
Astfel sunt eu, m-auzi,
Și te iubesc mereu, m-auzi,
Te țin și te port și te-nveșmânt, m-auzi,
Unde mă lași, unde te duci și cu cine, m-auzi,
Vă țineți în potop de mână, uzi,
Enormele liane și lavele vulcanilor
Va veni ziua, m-auzi,
Să ne îngroape, iară miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,
În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,
Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,
A oamenilor,
Și-n mii de țăndări să ne azvârle, în ape, una dupa alta, mă auzi,
Amarul meu pietriș îl prenumăr, m-auzi,
Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,
Unde uneori, chipurile, m-auzi,
Ale sfinților
Plâng lacrima adevărată, m-auzi,
Clopotele croiesc în înălțimi, m-auzi,
Adânca trecătoare să trec eu
Așteaptă îngerii cu psalmi de moarte și cu lumânări
Nu mă duc nicăieri, mă auzi,
Amândoi sau niciunul, m-auzi,
Această floare a furtunii și, m-auzi,
A iubirii,
O dată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,
Nu-i cu putință altfel să-nflorească, mă auzi,
Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,
Nu mai este țărâna, nu mai este văzduhul
De noi atins același, mă auzi,
Și nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi
Dintru atâta crivăț și dintr-atâtea ierni, m-auzi,
Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,
În mijlocul mării,
Din singură voința iubirii, mă auzi,
Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,
Cu peșteri și stânci submarine și râpi înflorite.
Ascultă, ascultă,
Cine vorbește în ape, cine plânge – auzi?
Cine pe celălalt caută, cine strigă – auzi?
Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,
Te iubesc, te iubesc, mă auzi…
(Traducere de Victor Ivanovici)
Tu stii cum suna plansul atunci cand nu-l asculta decat lucrurile din casa, peretii?