Lor puţin le pasă de poemele mele.
Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul,
Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa.
(Spovedania unui huligan)
Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea mușcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolența,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor ușor de păsări
printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți,
nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârșitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poți,
uită acel gust de sulf
și de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima…
(Zi după zi)
Traducere: Nicolae Zărnescu
Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață.
Împotmoliți la marginea miriștii,
În gând înjură vremea tractoriștii.
Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.
Li-i ud până și pacul de tabac
Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,
S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.
Vuiește lung al strungului ecou,
Ca o imensă strună încordată.
E mohorât prietenul meu nou
Și-i totuși mai febril ca niciodată.
Șuieră șerpii șpănului și curg,
Metalul își rotește curba rază.
Prietenul îmi pare un chirurg
Ce viața unui om salvează,
Deși o piesă de tractor când faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,
De ce atâta încordare-ți ceri?
În ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
Împotmoliți la marginea miriștii
Nerăbdători așteaptă tractoriștii
Iar când pământul s-o zvânta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs și fără înturnare
Să-l smulgă tractoriștii înapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,
În vinele prietenului bat
Și-n limpezimea gândurilor drepte;
El a primit prin vine nevăzute
Neliniștile care fierb în ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Și-i inima prietenilor mei.
… S-a înecat lumina-n pâcle grele
Și bezne reci au pâlpâit pe lut.
Mi-am însoțit prietenul acasă
Și prin grădina-i tristă am trecut.
În pâlcuri liliacul timpuriu
Se legăna scheletic și pustiu,
Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.
Muguri căzuți se destrămau sub crengi…
M-a întrebat cu voce sugrumată:
– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de șpan și de rugină roase,
Mi-a arătat ce mari erau să fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce dă măsura gingașiei florii,
Iubești o floare-atâta de duios,
Cum stiu să o iubească visătorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…
Și-ai dat măsura plinei frumuseți
Când degetele-ți floarea măsurară
Dar nu știi? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri și-a doua oară.
Tu ești puterea care-nsuflețește
Pământul – și-l preface bun și viu.
Tu răsădești în inimile noastre
Și-n cântec liliacul timpuriu.
(Liliacul timpuriu, 1956)
Oamenii se aseamănă cu norii: apar și dispar fără să lase nicio urmă. Doar arareori, câte unul din ei, se preschimbă în ploaie, în ceva folositor. Scriitorul, din acest punct de vedere, e o ploaie benefică… Să planteze suflet acolo unde el nu există – iată adevărata menire a unui scriitor.
Înțelepciune este să respiri
Ușor, și după lacrimi să zâmbești,
Petalele ce cad din trandafiri
Și nu s-aud când mor, să le iubești.
Privește pomii drepți din bătătură –
Ei cată totdeauna către cer,
Și-n ruga lor cea verde parcă cer
Mai multă ploaie, mai puțină ură.
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
Poate ’naintea spicelor să cazi,
Stăpâni când nu suntem decât pe azi,
Nu te gândi la mâine, nici la ieri.
(Înțelepciune)
Şiruri negre de cocoare,
Ploi călduţe şi uşoare,
Fir de ghiocel plăpând,
Cântec îngânat de gând,
Sărbătoare…
Zumzet viu prin zarzări. Oare
Cântă florile la soare?
Că pe crengi de floare pline,
Nu ştii: flori sunt, ori albine?
Pentru cine?
Pentru tine, primăvară,
Care-aduci belşug în ţară,
Care vii,
Peste câmpii,
Cu bănuţi de păpădii
Şi cu cântec de copii!
(Pentru tine, Primăvară)
Ger târziu de primăvară,
Ger uitat de iarna sură
Prin zăvoiul zgribulit,
Cu omătul netopit.
Pe sub tufe de răsură,
A adus cu el aseară
Vânt din munte,
Ploi mărunte,
Grindină cât un grăunte
Şi trei fagi, aşa-ntr-o doară.
A trecut pe ulicioară
Şi s-a dus
Pe deal în sus,
Şi pe geamuri mi-a lăsat
Fir de ferigă presat,
Flori de zahăr, stele reci
Şi căsuţe de culbeci.
Şi-n lumina dimineţii,
Geamurile mele par
File dintr-un vechi ierbar,
Unde-ar fi presat băieţii
Ierburi nalte şi-nfoiate,
Albe flori înfrigurate,
Adormite-n fund de lacuri
Din răscrucea altor veacuri.
(Primăvară în glumă)
Frumoase zile, praf şi, plină
De-azur, o boltă de lumină,
Pereţi aprinşi, lungi seri; nimic
Din verde: doar o purpurie
Răsfrângere mai vrea să fie
Prin pomi cu negre crengi, un pic!
Frumoasa vreme mă apasă,
Dar numai după-o zi ploioasă,
În roz şi verde, ca-n tablou,
Suava primavară-apare,
Ca nimfa care, zâmbitoare,
Din apă iese, ca din ou.
(Aprilie)
Bancherul este un tip care iti imprumuta umbrela pe timp cu soare, dar o vrea inapoi in minutul in care incepe sa ploua.