Trecutul? Un vis retrospectiv. Viitorul? Un vis anticipat. Prezentul? O minciună între aceste două visuri.
Timpul în care trăim este un timp ciudat. Pretutindeni pe planetă doar disarmonie, lipsă de unitate, învrăjbire si mai cu seamă o tendinţă de secularizare cum n-a mai fost alta, promovată, parcă, de forțe oculte. În acest peisaj de desacralizare, Biserica Ortodoxă şi Romano-Catolică, citadelele creștine ce continuă Bizanţul și Roma, sunt supuse unor lungi şi insidioase atacuri, venind din numeroase direcţii. Mai întâi din partea prozelitismului sectelor neoprotestante, atac pe faţă, cu mijloace cunoscute, de natură în special financiară, materială. Apoi din partea mentalităților moştenite de la răposatele (dar nu de tot) doctrine marxiste şi comuniste, contestatoare de religie. Apar însă altele, de stranii şi variate tipuri. De pildă: o imagistică plină de monştri pe lângă care ai lui Bosch şi Goya sunt suportabili uşor. Filmele cu vampiri, extratereştri înfiorători, magicieni, sunt din ce în ce mai dese. Ba chiar cărți aparent fermecătoare, ca celebra Harry Potter, fac ocolul pământului, fascinând pe copii. De curând, la New York a fost construit, undeva, într-un spațiu larg, un dinozaur uriaş, care a dat de furcă poliției, din pricina unei mulțimi de tineri care veneau să-l adore (!) mărturisind că se simțeau Iăuntric excepțional în fața lui.
Dar ce să mai zicem de literatura şi arta post-modemistă, care îşi defulează mâlurile până şi în blasfemii la adresa Creatorului şi a Celor Sfinte. lar un premiu Nobel acordat unei astfel de cărți blasfematoare, pune oarecare temei bănuielilor noastre.
Şi în fața acestor fenomene ucigătoare de spirit, vrăjmaşe învățăturii Mântuitorului Hristos, care din dragoste s-a răstignit pentru noi, cele două Biserici surori ce au de făcut? Doar să se unească!!!
Timpul în care trăim este un timp ciudat. Pretutindeni pe planetă doar disarmonie, lipsă de unitate, învrăjbire și mai cu seamă o tendință de secularizare cum n-a mai fost alta, promovată, parcă, de forțe oculte.
Marea forţă a literaturii pare a fi abolirea timpului, senzaţia că, atunci când citim, ne aflăm într-un univers imuabil. Este aceeaşi senzaţie pe care ne-o oferă şi fascinaţia iubirii: parcă, dintr-o dată, timpul nu se mai scurge şi am devenit părtaşi la eternitate.
(Voluptatea de a scrie)
Se va scufunda mireasma acră a teilor
în noaptea ploioasă. Va fi golit
timpul de bucurie, mânia sa,
acea mușcătură de fulger exploziv.
Rămâne întredeschisă indolența,
amintirea unui gest, a unei silabe,
ca un zbor ușor de păsări
printre aburi de ceață. Și încă mai aștepți,
nu știu ce anume, rătăcirea mea; poate
ceasul care să decidă, care să recheme
începutul sau sfârșitul: soartă egală,
de acum încolo. Aici negrul fum al incendiilor
încă mai usucă gâtul. Dacă poți,
uită acel gust de sulf
și de teamă. Cuvintele ne obosesc,
urcă din nou dintr-o apă blestemată;
poate inima ne rămâne, poate inima…
(Zi după zi)
Traducere: Nicolae Zărnescu
Nici-o blândețe nu mă-mplinește,
și în grea derivă e, zi după zi,
timpul care se preschimbă
în răsuflare de rășină aspră.
Un arbore se leagănă în mine
lângă țărmul somnoros,
aerul înaripat împrăștie
frunze amare.
Ajută-mă, îndurerat să înverzesc din nou,
mireasmă a copilăriei
care mi-ai cules mâhnita bucurie,
bolnavă deja de o secretă dragoste
de a se destăinui apelor.
Insulă matinală:
plămădește în lumina înjumătățită
vulpea de aur ucisă aproape de izvor.
(Eucaliptul)
Traducere: Nicolae Zărnescu