Ce a fost el, pentru mine, în ultima etapă a vieţii noastre? Preşedintele (Uniunii Scriitorilor). Un preşedinte bun pentru obşte şi care pentru mine n-a existat în nici un fel şi eu n-am existat pentru el. […] Cine a fost acest om extraordinar, bestial, uman, laş pînă la ultima degradare, puternic, gîlgîitor, de o vitalitate ce părea veşnică, acest bărbat pe care l-am iubit cu patimă şi cu dorinţa de a muri la despărţire, şi cu dorinţa chinuitoare de a avea un copil de la el, un bărbat pe care l-am purtat în sînge toată tinereţea mea, cînd am fost şi cînd n-am fost cu el, pe care l-am urît, pe care l-am dispreţuit, admirat…
(Însemnările mele, 1974)
Anul 1932 este anul în care, în Însemnări, apare pasiunea poetei pentru cunoscutul gazetar şi scriitor de stînga Zaharia Stancu. Tînăra de 18 ani, care colabora la revista Azi, editată de Zaharia Stancu, este prinsă în jocurile dragostei cu un bărbat mult mai experimentat, cu 12 ani mai în vîrstă, pentru care, probabil, episodul era încă o aventură. Deşi autoarea nu este naivă şi notează, pe 20 septembrie 1932: „Ce-o să se întîmple între mine şi S.? […] Prietenia noastră, ca să-i spunem aşa, nu poate duce la nimic. Nu numai atît. Presimt că ruptura o să vină curînd şi violent“, raporturile cu Stancu vor evolua furtunos, pe durata mai multor ani, într-un amestec de zbucium dramatic şi dorinţă de răzbunare.
Cine a spus ca asteptarea e o tortura n-a spus decat adevarul.
Așteptarea este ca aripile. Cu cât aripile sunt mai puternice, cu atât zborul este mai lung.
© CCC
Dar oamenii sunt răi și-i săruți ca să te aperi, florile sunt bune și nu-i nevoie să le săruți.
(Însemnările mele)
Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într‐o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle... Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Simt și acum fericirea acelei singurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva ce aștept și acum... Mă simțeam, mă credeam predestinat... ce așteptam? Îngeri, pe Dumnezeu, pe Sfântul Petre...?
(Confesiunea unui scriitor și medic)
Aşa sunt eu; aştept, aştept cu nerăbdare un lucru şi, după ce l-am căpătat, nu mai îmi face nici o plăcere.
(Însemnările mele)
Fetele, pe care le cunosc de cand erau mici, sunt acum domnisoare, sunt mari. Isi duc toate povara meschina a grijilor; pentru a placea, isi strivesc copilaria sub tocurile inalte. Vor parca sa stearga orice urme ale unui trecut naiv sub stratul de pudra cu care isi ung fata. Da... Isi strivesc copilaria in fundul sufletului. Nu stiu ele sa se simta mici cat mai e vreme, cat mai e posibil. In curand vor fi cu adevarat mari, atunci nu vor mai intelege nici rasul copilariei, nici cantecul ei, care curge pe cele mai subtirele si mai senine corzi ale vietii. Imi vine cateodata sa ma fac mititica, sa ma ghemui si sa strang la piept copilaria mea; abur subtirel si palid ce vrea sa plece pentru totdeauna.
(Însemnările mele)
Aș vrea să am trandafiri... sunt așa calzi și prietenoși. Când sunt mulți, în coșul în care-i vinde țiganca, sunt frumoși într-adevăr, dar rămân flori ca oricare altele. Când îi aduci în casă, în odaia ta, mai ales, îți devin prieteni, te îmbrățișează cu mirosul lor, cu culoarea, și nu știu cum - parcă așteaptă să fie și ei mângâiați. Mai că îmi vine să-i sărut. Ei sunt mai albi, mai curați decât oamenii.
(Însemnările mele)
Treci, cateodata, printr-o strada linistita, doborata de zaduful verii, ti-e gandul uscat ca pamantul pe care calci si, deodata, auzi de undeva un acord. Se canta intr-o casa. Te opresti si asculti. Sufletul ti se deschide larg, zambind fara sa vrea si primeste racoreala intamplatoare. Mergi inainte, de-acum poate sa fie cald, sa te latre cainii, sa arda pavajul, din unduioasa apa a muzicii a ramas o spuma subtire, fragila, o danteluta care-ti infasoara sufletul in parfumuri, ceva care aduce cu aerul sarat al marii, cu aerul dulce al gradinilor si cu cel iute al muntelui, cu mirosul tuturor florilor pomilor, cu mirosul primaverii. In viata, lunga sau scurta cum o fi ea, ai simtit pe rand toate acestea, fara sa stii ca le pastrezi in tine.
(Însemnările mele)
Jumătate de oră de așteptare în mulțime, cât de bine răsplătește pentru ora sterilă care urmează!
© CCC
De la tine aștept toată puterea mea, toată virtutea mea, toată îndrăzneala mea, tot disprețul meu pentru moarte.
(Scrisoare către Pauline Casimir Perier)
© CCC
Stiu ca nu e nici o legatura intre opera si om, ca nu trebuie sa judec decat opera si nu legenda buna sau rea care se creeaza in jurul autorului.
(Însemnările mele)
In asteptare, suferim atat de mult de absenta a ceea ce dorim incat nu putem suporta o alta prezenta.
(In cautarea timpului pierdut)
© CCC
Daca astepti momentul potrivit, te intrec altii care nu-l asteapta.
E prima zi de vacanță! Ce cuvinte miraculoase pentru o elevă. Cu toate astea, nu mă bucur. Aşa sunt eu; aştept, aştept cu nerăbdare un lucru şi, după ce l-am căpătat, nu mai îmi face nici o plăcere.
(Însemnările mele)
A inteles copilaria ca locul ei e acolo unde toate-s inchinate ei; si jocurile si lacrimile si rasul. Si-a mai inteles copilaria mea c-am parasit-o demult. Dar m-am departat de ea fara sa vreau, cu lacrimi amare pentru amandoua. Caci o iubeam cand plecasem de langa ea, ma agatam de ea cu deznadejde, sa mai intarzii putin clipa cand viata va depana si pentru mine un ghem, sa ma traga cu de-a sila pe locul unde domnese viata cu ascunzisurile ei adanci, din care arunca oamenilor si bune si rele. Si clipele au trecut. De data asta, ca si in alte dati, viata si-a sapat vointa cu cruzime si fara sovairi. M-a tarat dupa ea... si copilaria a ramas pe loc, indurerata, cu lacrimi in ochi si manuta indreptata cu ura spre destin.
(Însemnările mele)
...îl iubesc pe Sorin atît de adînc, atît de cald, aş merge în foc pentru el. Pentru P. (Zaharia Stancu) nici o unghie nu mi-aş da. Dar dacă m-ar chema la el, m-aş duce. Norocul meu e că nu mă cheamă.
(Însemnările mele, 1937)
În 1936, poeta se căsătoreşte cu inginerul Sorin Ebner. Are ocazia de a ieşi în anii următori din mediul mic-burghez bucureştean, pe şantierele pe care le conduce soţul ei, la Braşov, Zărneşti, Mărgineanca, Petroşani etc., să facă cunoştinţă cu alte medii sociale.
Doamne, ce-am făcut din viaţa mea, din harurile cu care am venit pe lume şi pe care n-am ştiut să le apăr de mine însămi şi de înrîuririle nefaste.
În 1989, Maria Banuș a avut, în sfîrşit, o bucurie – Premiul Herder. După revoluţie, în 1990, după nopţi nedormite, a scris cu amărăciune rândurile de mai sus, dezamăgită de faptul că era privită ca o poetă a perioadei comuniste, pentru că a scris poezii închinate luptei revoluționare a Partidului Comunist.
Acum le ai pe toate, ai pentru o clipa trecutul. Plangi, in afara sau in tine... tot ce tine de trecut, de un lucru care nu mai este, e duios, e de plans. Parfum pe care-l iubesti caci vine de demult, caci vine dintr-un suflet pe care l-ai uitat. Teii isi scutura, printre frunze, parfumul de lacrimi si racoare, ca notele induiosatoare care se strecoara prin ferestre spre strada.
(Însemnările mele)
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.