Citate de Maurice Carême

Primavara este anotimpul pentru planuri si proiecte. (Anna Karenina) © CCC

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge Când poartă cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri, Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri? Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă, Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți, Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă, De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți? Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze. Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze, Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută. Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit; Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit. Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară, Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit, Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit. Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, -- Când frunza ca și mai nainte șoptește frunzei ce atinge? Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis, Izvorul când s-argintuiește de alba lună care-l ninge, Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?... Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze, Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit... Iubirea, și prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie, Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie... Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit. Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze, Pământ și spațiu își urmează sublimele metamorfoze, Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou, Se face mai albastru-adâncul, și codrul mai adânc se face, Mai dulce sunetul de fluier, mai leneșă a nopții pace, Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou; Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă, Pe prefiratele lui ape plutește albul nenufar... O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far, În aer e parfum de roze. — Veniți: privighetoarea cântă. Posomorârea fără margini a nopților de altădată, Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis, Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată. Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris, La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă Și stânca tot rămase stâncă, și unda tot rămase undă... Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare, Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighetoare. Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer. Pe jgheabul verde al cișmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer; Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă, Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă... Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau... Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale; Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăși de in, Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin, Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opale, Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit... Veniți: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit. E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată... Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată; Aud ce spune firul ierbii, și văd un cer de aripi plin, M-așez privind în clarul lunii sub transparența atmosferei Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin. O! feerie a naturii, desfășură-te în splendoare, Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare, Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem. O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze, Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem, Regret suprem al fiecărui, desfășură-te în splendoare În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare. Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze. Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer... Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer, Și-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre, A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi, A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint și aur Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de căi; A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur, În atmosfera străvezie împăciuirea și-a întins, Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins, Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească, Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească. Pe om în leagănul ei magic îl adormi — și el uită -- Cu clarobscur mască urâtul și șterse formele prea bruște, Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște, Și zise dealului să cânte, și dealul nu mai pregetă, Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară, Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară, Și zise paserei să cânte, și la porunca uimitoare, Se înălță parfum de roze și cântec de privighetoare... Iar când și mie-mi zise: „Cântă!", c-un singur semn mă deșteptă, Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă... În aeru-mbătat de roze, veniți: — privighetoarea cântă (Noaptea de mai)

Aprilie este cea mai crudă lună, ea crește liliac din pământul amorțit, amestecă amintirea și dorința, trezește rădăcini adormite cu ploaia de primăvară. © CCC

Din somnul orb de noapte-ntunecoasă De unde-au stat departe de frumos Se reîntorc livezile acasă În rochii înflorite până jos   E primăvară, iarăşi primăvară! Pe fiecare margini de făgaş Îşi scot strămoşii degetele-afară, De ghiocei, de crini, de toporaşi   Se simte iarăşi mirosul câmpiei Din nou aruncă soarele pojar La cântecul înalt al ciocârliei Ies roadele cu capetele-afar'   Aruncă ziua peste tot cu vrăbii În codri cucii iară-au năvălit Se bat cu gâtul păsările-n săbii Şi glasurile-şi dau la ascuţit. (Primăvara)

Fetele sunt trandafirii din cununa vietii. Trandafirii si fetele dau stralucire primaverii. (traducere CCC - Copyright ©2013)

Cu o floare nu se face primăvară.

Precum aduce-n sârg cu sine Spre ţara de-unde-a fost gonit Un rege-n furie-oştiri străine, Aşa vedeam un vânt grăbit Cu norii după el cum vine.   Urlând le cârmuia cărarea Purtându-i în năvală orbi, Părea că varsă-ndepărtarea Şi mii de lupi şi mii de corbi De-a valma să-nspăimânte zarea.   Silit-au codri mari să mugă Şi-n turn, de unde-i supăra Al clopotelor cânt de rugă, Trăsniră, şi-un potop era Urgia ce-au făcut-o-n fugă.   Cu ei o noapte-nfricoşată Ca iadul peste văi trecu: Dar însăşi parcă-nspăimântată De-atâta spaimă ce făcu, De-abia veni, pierind deodată.   S-a dus cum a venit. Departe Spre-adâncul orizont s-a dus Şi spaime-acum pe-acolo-mparte. Şi iar s-a luminat pe sus Şi râde soarele lui marte! (Furtuna primăverii)

Frumoşii arbori dorm acum sau zac; zadarnic ai asculta pieptul lor mut, pe care muşchi şi zăpezi au crescut. Însă crengi noaptea-n cer se desfac. Apoi deodată zările-nfloresc şi clopote mari, clopote s-aud, departe-n cerul vesel şi rotund hulubii albi şi roşii se rotesc. Tu, feciorelnică lume, bună-vestire de undeva din pământ suie spre tine; soarele-i ca un inel subțire. Sună-n salcâmul pustiu verile pline. (Primăvara)

Iarnă este în capul meu, dar primăvara eternă este în inima mea. Respir la această oră parfumul liliacului, al violetelor și al trandafirilor, ca acum douăzeci de ani. © CCC

Cu o rândunică, nu se face primăvară nici măcar pentru o zi; și tot astfel, o zi, sau un scurt răgaz, nu face un om binecuvântat și fericit. © CCC

Când liliacul a înflorit ultima dată în curte Și luceafărul a răsărit devreme pe cerul vestic, în noapte, Am plâns și voi mai plânge de câte ori se va întoarce primăvara. © CCC

O pasăre, în lirica amiezii virginale, Dă glas printre marmori, palatul sonor. Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale. Şi-i aur cantilena havuzelor în cor. E-o sărbătoare-n limpezi ecouri cristaline: De printre marmori, pasărea; lângă fântâni, răsura. Gâtlej de sloi fierbinte! Albastre, argentiniene, Dulci tremure-nfioară petalelor nervura. Ca-ntr-o visare trează păşesc, strivit de har, Zâmbindu-mi nălucirii, pe lespezi mari de soare. Mi-e inima-mbibată de suflul nobiliar Al păsării, luminii, fântânilor şi floarei. (Duminică de primăvară) (traducere de Ion Frunzetti)

Iarna este in capul meu, dar primavara eterna se afla in sufletul meu.

Sunt mai multe flori Pentru mama, în inima mea, Decât în ​​toate livezile; Mai multe mierle vesele Pentru mama, în inima mea, Decât în întreaga lume. Și mult mai multe sărutări Pentru mama, în inima mea, Decât s-ar putea da. (Sunt mai multe flori) © CCC

În martie, iarna ezită și primăvara înaintează. Ceva ezită și ceva înaintează și în noi. (Forma unui an) © CCC

De ce să cutreieri orașele Când o vară atât de frumoasă Alunecă peste lanurile de grâu Luminile ei pașnice? (Mama) © CCC

Exista ploi de primavara incantatoare, cand cerul pare sa planga de bucurie… © CCC

Treptat, nopţile se încălzeau. În bezna lor adâncă și umedă se simțea munca creatoare și nevăzută a naturii. (Olesia, cap. IV)

Primavara se anunta intotdeauna plina de promisiuni... fara sa ne minta niciodata, fara sa-si piarda niciodata puterile. (Drumuri presarate cu ganduri nemuritoare) © CCC