Zâmbind printre-ale primăverii ruguri,
În taină, liliacul timpuriu
Întredeschide buzele din muguri.
Dar cerul s-a schimbat în plumburiu.
Zăpada, ploaia, uite, și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
De parcă primăvara n-a venit.
Țărâna s-a umflat, s-a-mbolnăvit,
A-ncremenit și-a căpătat pe față
Lucioase, triste pojghițe de gheață.
Împotmoliți la marginea miriștii,
În gând înjură vremea tractoriștii.
Strâng buzele plesnite-n vânt și tac.
Li-i ud până și pacul de tabac
Și trebuie să stea în glod, s-aștepte,
S-aștepte până timpu-o să se-ndrepte.
Vuiește lung al strungului ecou,
Ca o imensă strună încordată.
E mohorât prietenul meu nou
Și-i totuși mai febril ca niciodată.
Șuieră șerpii șpănului și curg,
Metalul își rotește curba rază.
Prietenul îmi pare un chirurg
Ce viața unui om salvează,
Deși o piesă de tractor când faci,
De obicei nu semeni cu un vraci.
– Ce-atâta grabă-n gesturile tale,
De ce atâta încordare-ți ceri?
În ale tale palme minerale
De unde ai nestinsele puteri?
– Vezi, ploaia și zapada și-au dat mâna,
Alături bat cu pașii uzi țărâna,
Împotmoliți la marginea miriștii
Nerăbdători așteaptă tractoriștii
Iar când pământul s-o zvânta sub soare,
Vor trebui tractoare multe, noi,
Ca timpul scurs și fără înturnare
Să-l smulgă tractoriștii înapoi!
Puterile acelor ce-ar munci,
Dar sunt siliți îndurerați s-aștepte,
În vinele prietenului bat
Și-n limpezimea gândurilor drepte;
El a primit prin vine nevăzute
Neliniștile care fierb în ei.
Aceasta-i solidaritatea clasei
Și-i inima prietenilor mei.
… S-a înecat lumina-n pâcle grele
Și bezne reci au pâlpâit pe lut.
Mi-am însoțit prietenul acasă
Și prin grădina-i tristă am trecut.
În pâlcuri liliacul timpuriu
Se legăna scheletic și pustiu,
Cu crengile-n cârlig, ca niste căngi.
Muguri căzuți se destrămau sub crengi…
M-a întrebat cu voce sugrumată:
– Tu ce zici? Mai înmugurește-o dată?
Apoi cu degetele aspre, groase,
Arse de șpan și de rugină roase,
Mi-a arătat ce mari erau să fie
Mugurii fini de floare timpurie…
Prietene cu degete de colos
Ce dă măsura gingașiei florii,
Iubești o floare-atâta de duios,
Cum stiu să o iubească visătorii.
Prietene, te doare moartea ei
Cum poate doar pe-un mare om să-l doară…
Și-ai dat măsura plinei frumuseți
Când degetele-ți floarea măsurară
Dar nu știi? Liliacul timpuriu
Mai poate-nmuguri și-a doua oară.
Tu ești puterea care-nsuflețește
Pământul – și-l preface bun și viu.
Tu răsădești în inimile noastre
Și-n cântec liliacul timpuriu.
(Liliacul timpuriu, 1956)
Mă întreb ce vom face în acest an, ce va face el cu noi și ce vom crea noi și viața în cele douăsprezece luni care urmează... Un an nou este un dar, o mică bucată de infinit, cu care să facem ceea ce vrem.
(Forma unui an)
© CCC
Septembrie e o întindere de flori de aster întunecoase, violete, o ramură de sumac care balansează franjuri de frunze stacojii și decorul dulce-amărui al strugurilor sălbatici când merg pe aleea către cutia poștală. Septembrie e o lună de aur, cu lumină blândă și zile încă senine… Micile făpturi din iarbă, de parcă și-ar da seama că zilele lor sunt numărate, umplu aerul nopții cu sunete. Peste tot, este plin de flori de solidago.
(Forma unui an)
© CCC
Lumina lunii albe vărui
Pereții casei cu plăpândă nea,
Ca-n capătul aleilor pustii
Și-n mine așa albă să mai stea.
Și-odată nucii îi umbriră mult
Pridvorul nalt străjuitor de lunci,
Ca rezemat de stâlpi să mai ascult
Prin frunza de-azi șoptirile de-atunci.
Și-n vremuri, florile de liliac
Nespus o îndrăgiră, ca și-acum
Să mă oprească tainic în iatac
Trecutul ei închis într-un parfum.
Și stele altădată nopți în șir
Brumând lumini în casă au intrat,
Ca-n geamul clar ca-n piatră de zamfir,
Să mă-nfior de raze săgetat.
(Casa cu liliac)
Florile de liliac, cred, sunt ca îngerii. Ele coboară într-un nor violet și nu au nicio semnificație reală pe acest pământ.
© CCC
Iunie este poarta de intrare spre vară.
(Un simț al anotimpurilor)
© CCC
Liliacul este, în esență, luna mai.
© CCC
Ianuarie e luna viselor.
(Un simț al anotimpurilor)
© CCC
Copy Protected by Chetan's WP-CopyProtect.