Citate de Elizabeth Barrett Browning

Trebuie să vă despărțiți deseori pentru a vă iubi mereu. Proverb francez © CCC

Ridică-ncet lăsatele perdele Cu mâna ta ușor înfiorată Și din misterul umbrei încadrată, Răsari în spumă albă de dantele.   E-un cer albastru ca de peruzele Și-n noaptea de luceferi presurată, Mireasma fânului cosit îmbată Ca un narcotic visurile mele.   De-ai ști ce tristă-i fără tine Luna, Tu ai veni la geam întotdeauna Să-ți scalde păru-n blondele ei raze…   Și-n ochii tăi, haotica pribeagă, Cu străluciri de tainice topaze, Ar îngropa comoara ei întreagă… (Sonata lunii)

Cand iubirea, acel puf de papadie, ce vine mereu si pleaca cu primul fir de vant, va trece si pe la poarta ta, atunci vei sti ca m-ai intalnit.

Adevaratul anotimp al iubirii e atunci cand credem ca numai noi putem iubi, ca nimeni n-ar fi putut vreodata iubi astfel inaintea noastra si nimeni nu va mai iubi la fel dupa noi.

Doar te-am văzut și-ndată m-am și aprins la față Cătând o cunoștință-n privirile-ți străine; Împuprurarea ta s-a și răsfrânt în mine Ca roza care pieptu-și deschide-n dimineață. Doar ai cântat - și plânsul un văl mi-a pus privirii Căci inima-mi fusese de glasul tău mișcată; Mi se părea că îngerii l-au chemat, să bată Pe-al cerului cadran, secunda mântuirii. Iubito! Ochii tăi, deschis să recunoscă De-am să te mișc vreodată cu vorba sau privirea; Nu-mi pasă: oameni, soartă, de-au să se-mpotrivească, Nici de-mi va fi iubirea doar un himeric vis Și dacă mâna-ți altuia au s-o dăruiască, Să recunoști că mie mi-e sufletul tău scris. (Laurei) (Traducere de Miron Radu Paraschivescu)

Şi unde ar mai bate inima destinului tău fără iubirea mea?

Iubitul meu, ce către zări senine m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte, suflându-mi duh de viaţă peste frunte prin lâncedele bucle în ruine;   mi-ai dat cu un sărut luciri divine ce văd heruvii pe celesta punte. Când n-aveam pace pe pământ niciunde, cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!   Ş-aflându-te-s puternică, ferice. Ca unul care-n câmp de asfodele priveşte-n urmă bucuros şi zice   adio timpurilor sterpe, grele, azi între bun şi rău stau mărturie că doar murind şi doar iubind se-nvie.   (Sonetul 27 / Sonnet XXVII) traducere de Paul Abucean

Nu iubim cu adevarat decat atunci cand iubim fara motive.

S-ar putea ca dispozitia noastra sufleteasca, atunci cand suntem indragostiti, sa ne fie tocmai starea normala.

Sa iubim nebuneste tot ce straluceste pe acest pamant, fiindca alta viata nu ne este cunoscuta.

Dragostea este un egoism in doi.

Iubirea este Lumina, care îi luminează pe cei ce o oferă și o primesc. Iubirea este gravitație, deoarece îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea e putere, deoarece multiplică tot ce avem mai bun și oferă umanității șansa de a nu pieri în propriul egoism orb. Iubirea expune și revelează. Pentru iubire noi trăim și murim. Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explica totul și oferă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voința sa. (fragment extras din scrisoarea lui Albert Einstein către fiica sa, Lieserl Einstein)

E atat de penibil cand dragostea nu se sfarseste cu un accent frumos; cand capriciul sortii a plasat o nota stridenta inainte de incheierea unei simfonii, te incearca o senzatie amara in fata acestei disonante. Simti o depresiune subtila de ordin moral-artistic. Ti se pare ca intr-o opera de arta a intervenit mana unui nechemat. Destinul, in acest caz, are aparenta unui diletant brutal si nepriceput, a carui contributie a venit sa strice o superioara armonie de ansamblu.

A iubi inseamna a te razvrati un pic; inseamna a pune la cale, sub ochii celorlalti, o tandrete exclusiva. (Drumuri presarate cu ganduri nemuritoare) © CCC

Nu există tăcere mai mare decât în iubirea care nu-şi poate striga neliniştea.

Iubirea este floarea vieţii, înfloreşte neaşteptat şi fără nici o lege şi trebuie adunată acolo unde este găsită, bucurându-te de ora scurtă a duratei sale.

Şi iar mi-e sufletul la tine Atât de-ntreg, Atât de tot, Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare Că cere, Mângâie, Şi doare, De parcă tu ai plâns-o-n mine, De parcă ţi-am venit de tot…   Aşa! dă-mi mâinile-amândouă, Şi ochii amândoi mi-i dă, Deschişi adânc Şi mult Şi-aproape Pân-vom închide-o sub pleoape Aceeaşi stea topită-n două De mult ce ia De mult ce dă…   Şi cale gândului se-nchide Doar lacrimile văd şi cer… Şi nu mai am nici ochi, Nici gură… Pe valul mării ce mă fură Privirile nu-şi pot deschide Decât fereastra dinspre cer… (Şi iar mi-i sufletul la tine…)

În iubire, ca şi în artă, nu trebuie să spui ce s-a mai spus, ci ceea ce simţi; şi acela care se grăbeşte să vorbească atunci când nu are încă nimic de spus, riscă să nu mai poată spune niciodată nimic.

Sa nu se creada iubit nimeni din cei ce n-au iubit pe nimeni.