In infinitul timpului si al spatiului ne-am intalnit in aceeasi nebuloasa, in acelasi sistem solar, in aceeasi planeta, in acelasi secol, in aceeasi generatie, in aceeasi tara, in acelasi loc, sub acelasi acoperamant, si totusi ne uram, ori cel putin ne suntem indiferenti, in loc sa ne aruncam unii in bratele altora.
Delicatetea este calitatea suprema si cea mai rara a sufletului omenesc. Ea le presupune pe toate celelalte, inteligenta, bunatatea, altruismul, generozitatea, discretia, marinimia... un om lipsit de o singura calitate a sufletului nu are delicatetea completa. Atunci ea este cu lacune si eclipse.
Cand ceri cuiva indulgenta, ii ceri dispret indulcit, ori, dupa imprejurari, agravat cu bunavointa.
Indulgenţa este forma cea mai politicoasa a detasarii.
Numai cei care merita dispretul se tem de el.
Fata pe care ai iubit-o la optsprezece ani si n-ai mai vazut-o de atunci, o iubesti toata viata.
Oamenii care pot dispretui pe semenii lor nu se vor ridica niciodata la adevarata noblete, fiindca, la randul lor, vor fi si ei dispretuiti de altii.
Acela care se compara cu cei nedemni isi pierde reputatia.
Daca, apucand pe un drum, ti-ai rupt un picior, nu regreta ca n-ai apucat pe un altul, caci nu stii daca nu ti le rupeai pe amandoua.
Insusirile date integral de natura, ca inteligenta sau talentul, confera meritele cele mai mari, desi omul nu are nici un merit ca le poseda; pe cand insusirile pentru care omul are un merit ca le poseda, ca virtutea sau bunatatea, confera merite mult mai mici.
Cati oameni ar prefera sa moara ei decat sa se scufunde un continent in ocean?
Daca inca nu ti-e rusine de nebuniile pe care le faceai pentru ea, sa stii ca iubirea n-a murit cu totul.
Nu-i dispretuim pe toti aceia care au vicii, dar ii dispretuim pe cei lipsiti de orice virtute.
Cand cineva persifleaza morala, sunt toate posibilitatile sa fie om de treaba. Dar cand cineva predica necontenit morala, sunt toate posibilitatile sa fie un om plin de pacate.
Omul gaseste intotdeauna motive inalte pentru actiunile sale egoiste. Antropofagul, care-si mananca parintii din lipsa de carne, e convins ca face un act moral, ca indeplineste o datorie religioasa. Aceasta dovedeste idealismul omului, adica neputinta lui de a-si recunoaste mobile egoiste si josnice.