Spre seară, printr-un sătișor
Din Alpi, un tânăr călător
Trecea purtând prin nea și vânt
Un steag cu-acest străin cuvânt:
Excelsior!
Sub geana-i ochiu-ntunecos
Sclipea ca paloșul tăios,
Și, ca din corn de-argint, senin,
Suna cuvântul cel strãin:
Excelsior!
Lumini de prin bordeie, rar,
Băteau în față-i, și, bizar,
Ghețarii-n noapte străluceau,
Și straniu buzele-i șopteau:
Excelsior!
— E un prăpăd în munți acum! —
Îl sfătuiește-un moș pe drum —
Pârâul e șuvoi turbat...
El murmură ne-nduplecat:
Excelsior!
— O, vin', o fată i-a șoptit,
La pieptul meu, pribeag trudit!
În ochi-albaștri-nlăcrimați
Privește-oftând, înalț-un braț:
Excelsior!
— O, nu intra-n brădetul des,
Lavinele în drum îți ies!
Îi strigă-n vale un păstor.
El pasă drept, nepăsător:
Excelsior!
Și-n zori, când clopotul din schit,
Vibrând sonor și lămurit,
Pe frați la rugă i-a chemat,
Din stele-un glas a răsunat:
Excelsior!
Și câinele-a descoperit
Un pelerin întroienit.
Pe pieptul său un steag — drept scut —
Cu-acel cuvânt necunoscut:
Excelsior!
Și tainic mortul surâdea
Spre soarele ce răsărea,
Și mândru, ca o stea căzând,
Căzu din cer un strigăt blând:
Excelsior!
(Excelsior!)
Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,
Cand la ziua cea de maine abia cuget-un sarac...
Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii;
La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Vântul scutură toţi merii
Poartă note de ghitară…
Este rândul primăverii
Bună sară!
Evantaliul ascunde
Vorbe dulci şi măşti frumoase…
Dar de unde până unde?
Sănătoase?
Câte tragice tirade
Declamate-n ironie…
Dar aşa poate se cade
Să şi fie.
Ce dulceaţă prefăcută
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Când din gură îşi sărută
Ochişorii.
De-ar putea noi ştim prea bine
C-amândouă şi i-ar scoate
Au geloase una d-alta
Nu sunt toate?
Dar astfel se tot împacă
Sub umbrarul cel de viţe
Gungurind ca pe o cracă
Porumbiţe.
Numai rozele durerii
Printre râs s-amestecară
Când de flori se scutur merii…
Bună sară!
(cca. 1881–1882)
(Vântul scutură toți merii…)
Un om poate sa moara pentru opera vietii altuia; dar daca traieste, trebuie sa traiasca pentru propria lui opera.
Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri, aproape nimic.
Poezia - trandafirul ce creste, in potir de aur, sufletul frumos.
…Norilor, o, norilor,
Unde-i țara florilor?
Unde ea acum trăiește,
Iară câmpul înverzește
Și codrul văzând-o crește;
Și când trece prin grădină
Toți copacii i se-nchină
Și încep să înflorească,
Pe ea s-o împodobească
Căci văzând-o, toată țara
Crede că e primăvara.
(Între nouri și-ntre mare)
Între nouri și-ntre mare - recită Adrian Pintea
Este ascuns in fiecare secol din viata unui popor complexul de cugetari, care formeaza idealul lui, cum in samburele de ghinda e cuprinsa ideea stejarului intreg.
Am inteles ca un om poate avea totul neavand nimic si nimic avand totul.
Nu exista oameni mai neinduplecati sau mai duri decat cei preocupati intotdeauna de nefericirea lor.