Vino din păduri
Ca să-mi spui poveşti
Cu căutături
Îngereşti.
Ochiul tău iubit,
Plin de mângâieri,
Dulce mi-a lucit
Până ieri.
Unde mi te-ai dus
Pe acest pământ
Fără să-mi fi spus
Un cuvânt?
Din frunzişul rar
Luna în fereşti,
Cercetează iar
Unde eşti.
Ar luci pe zid
Până când te culci
Până ţi se-nchid
Ochii dulci.
Şi pe gura ta
De cum adormişi
Ea te-ar săruta
Pe furiş.
Cum nu sunt ca ea
Ca să mă strecor
Drept oglinda ta
Să cobor.
Chipul tău frumos
Să-l privesc întreg,
Cu atât folos
Să m-aleg.
Iar de m-ai zări
Pintre ochi-nchişi
Ţi s-ar năzări
Luminiş.
(cca. 1880–1881)
(Vino din păduri…)
Iubeşti – când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori şi de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubeşti – când suavă icoana
ce-ţi faci în durere prin veac
o ţii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubeşti – când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânţi să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubeşti – când simţiri se deşteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-aşteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti – când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îţi este-n aceeaşi măsură
şi lavă pătrunsă de lună.
(Iubire)
O iubesc pe Albă-ca-Zapada
Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o văd,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi că frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgeră o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spada
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Să îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Țurțure înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
Mitul este o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor… E aşadar povestea unei „faceri“: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a început să fie…
Mă-ntreb ce-ar putea să însemne
Mâhnirea din sufletul meu.
E-o veche poveste, pesemne,
Ce-mi stăruie-n minte mereu.
E clipa când se înserează,
Iar Rinul curge domol.
Mai arde o ultimă rază
Pe creștetul muntelui gol.
Mai mândră-ntre mândre fecioare,
Cu părul de aur, stă sus.
Cosița și-o piaptănă-n zare
De aur scăldată-n apus.
Se piaptănă-n raza-aurie
C-un piepten de aur, cântând.
Vrăjită-i acea melodie,
Descântecul ei de ne-nfrânt.
Vâslașul ascultă din luntre
Și-un dor îl încearcă nespus.
Cum poate el stânca s-o-nfrunte
Când ochii lui cată în sus?
La urmă se pierde-n vâltoare,
Furat de mirajul bălai,
De vină a fost mi se pare,
Cu cântecul ei, Lorelei.
(Lorelei)
Eu nu ştiu ce poate să fie
Că-mi sună mereu în urechi
Cu veşnica-i melancolie
Un basm din zilele vechi.
Se-ntunecă fără de veste,
Lin apele Rinului curg,
Şi cresc ale munţilor creste
Măreţ strălucind în amurg.
Pe stâncă un chip de femeie
S-arată din negură blând,
Brăţara-i de aur scânteie,
Ea-şi piaptănă părul cântând.
Ea-şi piaptănă părul şi cântă
Un cântec de vrajă al ei;
Te farmecă şi te-nspăimântă
Cântarea frumoasei femei!
Pescarul, nebun, se repede
Cu luntrea lui mică şi, dus,
Nici valuri, nici stâncă nu vede,
El caută numai în sus.
Vâltoarea-l izbeşte de coasta
Stâncoasă, şi moare-necat:
Loreley a făcut-o aceasta
Cu viersul ei fermecat.
(Lorelei)
(Traducere de Șt. O. Iosif)