O floare veştedă zăresc
Ce-a fost uitată între pagini,
Şi-un vis ciudat, nepământesc
Trezeşte-n pieptul meu imagini.
Pe unde a-nflorit, şi când?
De care Mai avut-a parte?
Şi cine-a rupt-o, cu ce gând?
Şi pentru ce a pus-o-n carte?
Să amintească un bun-rămas?
Vreo întâlnire sub murmure?
Sau vreo plimbare-n molcom ceas
Pe câmp ori poate prin pădure?
Mai sunt pe lume el şi ea?
În ce ungher se află oare?
Sau poate-s veştejiţi aşa,
Precum aici această floare?
(Floarea)
La urma urmelor, chiar și tu
pe care ar trebui să-l simt ca un dușman
și să îl iert,
Ești doar un bărbat
care încearcă să înțeleagă
și care nu înțelege pe nimeni.
Generozitatea ta
este la fel de falsă ca a mea.
Niciunul dintre noi
nu este atât de bun
pentru a face să iasă
minunile versurilor.
Niciunul dintre noi
nu este atât de pur
ca să le uite
pentru totdeauna.
(La urma urmelor, chiar și tu)
© CCC
O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseși, mi se pare,
N-aș mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!
De vină tu ești, deci, deși
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde ști
Că tu ai rupt logodna, poate.
Mi-era, ca și al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. –
Azi, altuia îi ești femeia!
Aș fi în stare să-i zdrobesc
Și liniștea și fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc, regret
Nu-l pot urî – așa mi-e firea!
De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, și sânger!
Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!
(…)
Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceată zgomotoasă
(Pe gânduri, aș înnebuni!)
Încerc sa uit tot ce m-apasă.
Dar chiar așa, câte un gând
Se mai strecoară prin beție, –
Și diavolii m-ar plânge – aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!
(Unei doamne)
Am uitat demult cum arăţi,
Dar poate ochii îţi erau albăstrii,
Părul aprins ca pădurile toamna,
Mâinile mici şi viorii.
Am uitat demult cum vorbeşti,
Dar parcă aveai glasul scăzut;
Mai aud, ca prin vis, o vioară
Îngânând în trecut.
Am uitat cu totul de tine,
Doar un nume rotund mi-amintesc.
Doar obrazul, prea tânăr, pufos
Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.
Nici nu-mi pasă de tine, nu-mi pasă
Dac-ai murit, dacă trăieşti…
Doar o ciudă smintită mă zbuciumă.
Creşti din zăpezi şi mătasă.
(Elegie)
Daca vrei sa nu fii dat uitarii dupa ce ai murit, sau scrie lucruri care merita sa fie citite, sau fa lucruri care merita sa fie scrise.
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Scriu, de exemplu: “Noaptea se clatină
şi stele albastre clipesc în departare.”
Vânturile nopţii se răsucesc pe cer şi cântă.
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Am iubit-o – iar uneori şi ea m-a iubit.
În nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Am sărutat-o iar şi iarăşi sub cerul înstelat.
Uneori ea mă iubea, iar eu, de asemenea, o iubeam.
Cum ar fi putut cineva să nu-i iubească ochii mari şi adânci?
În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Să simţi că nu o mai ai. Să simţi că ai pierdut-o.
Să asculţi noaptea imensă, fără ea mai imensă –
Iar versurile cad în suflet ca roua pe păşune.
Mai contează că versurile mele nu o pot reţine?
Noaptea se clatină, iar ea nu este aici cu mine.
Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu suferă că a pierdut-o.
Privirea mea o caută, tânjind s-o ajungă din urmă.
Inima mea o caută, iar ea nu este lângă mine.
Aceeaşi noapte albind aceeaşi mesteceni.
Noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiaşi.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cât de mult am iubit-o….
Vocea mea a încercat să-însoţească vântul, să-i atingă auzul.
Este a altuia. Va fi a altuia. De asemenea, săruturile mele de atunci.
Golul care a devenit. Trupul ei strălucitor. Ochii nemărginiţi.
N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate o iubesc.
Dragostea-i scurtă, iar uitarea este mult prea lungă.
Pentru că în nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i împăcat că a pierdut-o.
Spun asta, chiar dacă ar fi ultima suferinţă pe care o îndur,
Iar acestea ultimele versuri pe care le scriu pentru ea.
(În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri)
“Damnatio memoriae”, literalmente „condamnarea memoriei”, este o expresie latină modernă, care înseamnă „condamnarea la uitare”, condamnarea la uitare postumă, indicând faptul că o persoană trebuie exclusă din înregistrările / evidențele oficiale, ca urmare a unor fapte extrem de reprobabile săvârșite în timpul vieții, astfel încât numele său să fie uitat definitiv și să nu se mai perpetueze în memoria posterității.
La origine, era un ansamblu de condamnări “post-mortem” la uitare, folosit în Roma antică. Prin extensie, cuvântul este folosit pentru toate condamnările “post-mortem”.
Există și au existat multe căi spre o sentință “damnatio”, inclusiv distrugerea reprezentărilor, descrierilor, eliminarea numelor de pe inscripții și documente și chiar rescrieri la scară largă ale istoriei.
Termenul poate fi aplicat și altor cazuri de eliminare oficială; practica era utilizată, cu mult timp în urmă, pe timpul domniei faraonului egiptean Hatshepsut, în secolul al XIV-lea î.Hr.
Expresia „damnatio memoriae” a fost introdusă în 1689 de Schreiter-Gerlach.
Opusul său este consacrarea (în latină: „consecratio”) sau apoteoza, până la divinizare sau îndumnezeire.
Damnatio memoriae în Roma
Sentința “Damnatio memoriae” era votată de Senatul Roman împotriva unei figuri politice. Aceasta consta, de exemplu, în anularea onorurilor sale, ștergerea numelui său de pe monumentele publice, declararea zilei sale de naștere ca o zi nefastă sau răsturnarea statuilor sale.
“Damnatio memoriae” aplicată împăratului roman Commodus, pe o inscripție aflată la Muzeul de Istorie Romană Osterburken (oraș din landul Baden-Württemberg, Germania). Abrevierea ștearsă, „CO”, a fost restaurată cu vopsea.
© CCC